Harry Potter şi Talismanele Morţii: Partea a II-a

În 1999 lucram la un cotidian. Şi, într-o zi, am venit în redacţie şi i-am spus colegei Răzvana că în lume se întâmplă ceva foarte ciudat. La absolut toate posturile tv străine se dau ştiri cu copii care devorează în roiuri de termite o carte, cum nu s-a mai întâmplat vreodată. Şi, zi după zi, fenomenul lua şi mai mare amploare. Un vârtej planetar, o nebunie. O maree de fani. La scurt timp a apărut şi la noi – editura Egmont s-a mişcat foarte repede, Ioana Iepureanu a fost tânăra traducătoare a seriei -, iar librăriile şi supermarketurile au fost luate cu asalt la miezul nopţii, în momentul lansării. Recunosc că am fost fan din toată inima. Cel puţin până la volumul 5. Am fost cu bucurie în juriul Concursului Naţional Protv. Cărţile curg, sunt pline de detalii la care visezi, stilul este atât de vizual încât poţi lesne să vezi povestea, fiecare pagină te îndeamnă cu înfrigurare să mergi mai departe, mai repede, să afli ce se întâmplă. Iar când termini, părerea de rău că s-a finit e atât de mare, încât vrei să o reciteşti imediat. Excelente, extraordinare răsturnări de situaţii şi finalurile cele mai reuşite din fantasy-ul mai mult sau mai puţin pentru copii. Şi iată, în momentul de faţă ne aflăm deja la ani depărtare de acel început în trombă şi deja la 10 ani de la începutul seriei de filme. 10 ani de vise şi de aşteptări cum nu ni s-a întâmplat cu niciun alt film. 10 ani în care micii actori au crescut sub ochii noştri. Volum după volum ecranizat cu dragoste, grijă şi har. Primele două de Chris Columbus, atât de potrivit pentru copii, urmat de Alfonso Cuaron, tributar LOTR care a apărut între timp şi care uimise publicul, ridicând ştacheta genului fantasy la înălţimi de neatins. Acest regizor a adus fiorul liric până la lacrimi şi partea dark, el este cel care a lărgit rama acţiunii şi curtea Şcolii Hogwarts, Şcoala de Magie, Farmece şi Vrăjitorii. El a ştiut să pecetluiască seria cu exactele doze de disperare, durere, pierdere, suspans, lupta cu sine şi cu timpul, cu frica, cu sacrificiul. A urmat Mike Newell cu “Harry Potter şi Pocalul de Foc” – poate cel mai reuşit din serie -, iar la ultimele David Yates, într-un vârtej de efecte. Inclusiv la acesta, punctul final al acestei serii de 7 cărţi şi 8 filme, singurul în 3D, filmul pe care îl va vedea cu siguranţă toată planeta, din curiozitate. Aşadar un MUST SEE.

Cu bune şi cu rele

Grea misie pentru regizor. Cartea fiind cunoscută la virgulă, nu s-a putut abate prea mult. Sunt mici schimbări, minore, nederanjante. El a trebuit să respecte sursa, să încheie cu bine seria, să aducă acţiunea cu sufletul la gură şi cea mai cumplită luptă dintre Bine şi Rău, să fie credibil şi, pentru că eroii au crescut, să ofere şi acea parte romantică. Aşa că filmul are multă acţiune, foarte bune efecte, foarte reuşită imagine, însă montaj, scenariu şi regie aşa şi aşa. Nu pot să nu mă gândesc cum ar fi arătat dacă l-ar fi regizat Cuaron. Pentru că acum ochii sunt solicitaţi, dar inima nu prea. Se întâmplă multe, dar prea puţine te mişcă cu adevărat. Din multitudinea de detalii plastice de dinainte rămâi acum cu prea puţine. Filmul nu e foarte dezamăgitor (cu toate că te paşte jumătate din acest sentiment), sigur, e, neapărat, de văzut. Cel mai deranjant însă mi s-a părut că Yates, regizorul, lucrând la o franciză fantasy care stă pe propriile picioare, simte nevoia să tragă cu ochiul (să se inspire, dacă vreţi) din “Stăpânul inelelor”. Avem gemenii cu ochii în lacrimi, cocoţaţi pe ziduri în faţa sfârşitului iminent ca acolo, troli alergând masivi pe mirişti, tabăra malefică comasată impresionant pe dealuri, un interior de bancă ca o peşteră care aduce cu Moria şi multe altele. În soundtrack, tema lui Lily, mama lui Harry, are inflexiuni celtice. Şi e păcat, căci poţi obţine tot ce vrei strict din această serie. Sigur, avem timide atingeri, dar ioc de parte tragică. O lume se termină şi tu, ca spectator, nu simţi nicio emoţie. Stomacul nu ţi se strânge de frică sau groază ca la LOTR, lacrimi nu cad.

Sigur, toată seria Harry a fost singur, cu destinul lui. Şi, în momentele cruciale şi-a dus propria bătălie. Însă aici, în toată agitaţia din jur (elevii ăia care se vântură fără rost, “artistic”) regizorului nu îi prea reuşeşte montajul paralel, îmbinarea acţiunilor. Plus că, de fiecare dată când e distrus un Horcrux, regizorul apelează la (deja clişeu) materializarea feţei furioase a lui Cap-de-Mort exact ca a lui Imhotep din “Mumia”.

Dar cu ce vine nou această parte? 

Dacă nu sunteţi fani, dacă nu aţi citit şi nici nu aţi văzut vreun film din serie,

nu e nimic. Se înţelege foarte bine. Fiind practic a doua jumătate a ultimului volum, începutul se face mai greu. E mai static, cu multă vorbărie. Dar şi când porneşte, nu se mai opreşte. Veţi descoperi nişte Dementori mai light aici, aproape fashion, plutind în aer cu hăinuţele lor zdrenţuite care flutură şi arată la poale ca nişte pene. O casă între dune cu aspect cottage plină de scoici, cu clopoţei de vânt din sidef (numai să vedeţi pe siteul oficial cu câte poate să vină pe piaţă această serie!!!). Chipuri diferite de goblini, cu dinţii lor ascuţiţi. Un aer foarte british, de film de epocă, cu trimiteri clare la Anglia în timpul războiului, sub bombardament. Un interesant dragon alb, pielos. Pe Neville Poponeaţă care a crescuuuuuttt. Pe Plesneală cu părul cel mai curat din toată seria. O peşteră ca a lui Ali Baba, în care cupele de aur se înmulţesc – foarte interesant realizat. Zgomotul la fel de important ca imaginile, foarte bun montaj sonor.

Foarte impresionante

Nu contează dacă vedeţi 3D sau nu – vrăjile făcute de profesorii şcolii îngrijoraţi de apărarea Hogwarts-ului (dintre care o regală Maggie Smith) şi – poate cel mai minunat şi mai emoţionant efect din film – atacul răilor care trag cu baghetele lor “trasoare” ce lovesc blocada de protecţie, iar multitudinea loviturilor aminteşte de avalanşa săgeţilor din “Henry V”. O Camera Secretelor ticsită de lucruri – foarte bine realizată, cu o scenă dramatică în ea la fel ca în carte (poate aici cel mai bun efect în 3D). Şi Cap-de-Mort (Ralph Fiennes) atacând înconjurat de extensii de mantie, fluide şi puternice ca în manga, eşarfe care cresc din el şi pot distruge.

În carte, partea cu Plesneală (Alan Rickman perfect în rol în film) este emoţionantă până la lacrimi. Aici e lirică. Atacul lui Nagiri dur. Apar “gardienii”– părinţii lui Harry, Remus, Sirius. Şi momentul e frumos, chiar dacă nu mai se repetă, cu toate că au spus “până la sfârşit!”. Epilogul scurt din carte e anunţat printr-un insert, iar Daniel Radcliffe, protagonistul, arată foarte bine matur.

Filmul e un tur de forţă. Că vă place la nebunie sau mai puţin, nu e aşa important. Nu vă grăbiţi să plecaţi! Mai adăstaţi o clipă şi lăsaţi genericul să curgă. Gândiţi-vă că acum e ultima dată când mai auziţi frumoasa şi celebra temă a seriei. Mai acordaţi-vă puţin timp, ca să puteţi să vă luaţi rămas-bun cum trebuie.

Tags: Cuaron, Daniel Radcliffe, Harry Potter, Severus Snape