Totul este miere

Winnie este un ursuleţ foarte îndrăgit. Aşa cum unii sunt înnebuniţi după Garfield, sunt mii de copii (şi nu numai) care zâmbesc imediat când îl văd pe Winnie the Pooh. Cei care ştiu deja desene cu eroul şi prietenii lui, mai vechi sau mai noi – vă rog, spuneţi că aţi văzut sau că o să le vedeţi neapărat “Aventurile Tigrişorului” din 1999, cu multele scene înduioşătoare şi nostime sau “Marea aventură a Porcuşorului” din 2003 (care începe tot cu o carte deschisă ca în cel de faţă) – în amândouă personajele foarte frumos desenate şi cu multă mişcare şi acţiune – sau deliciosul “Winnie de pluş şi elefantul” din 2005 – bănuiesc cu bucurie cam ce se ascunde şi în această nouă animaţie Disney pentru toată familia.

Splendid desenat, cu detalii pastelate de fundal înfrunzit la care te uiţi cu mare plăcere, filmul din anul acesta se putea numi bine mersi şi “Winnie de pluş şi Măgăruşul”, căci celor doi eroi le este dedicată povestea. Rotund, aducând cu “Toy Story”, pentru că începe cu camera băieţelului Christopher care are camera plină de jucării ca şi Andy, începe şi se termină cu jucăriile de pluş, de dimensiuni mari. Şi, desigur cu o carte, în care intrăm în ficţiune şi convenţia animată.

Winnie se trezeşte (foarte amuzant moment în care cartea rotită îl aruncă din pat) şi îi este foarte foame. Stomacul său “cântă”. Iar în ulcelele din bucătărie nu mai este un strop de miere. Aşa porneşte Winnie într-o misiune de descoperire. Dar, în afară de mierea la care visează, mai întâi trebuie să-şi ajute prietenul Măgăruş Aiurel, care nu mai are acum atârnată de butonul din dos nici urmă de coadă. Toţi prietenii se strâng şi încearcă să găsească o soluţie. Kanga, mama cangur, un fular pe care îl croşetează. E roşu, e frumos, dar se deşiră. Tigrul cel vesel şi gângav, care tot sare pe coada sa, îi oferă un arc dar se pare că anxiosul, depresivul măgăruş nu e făcut pentru salturi (“Tot ce e bun pe lume, se duce” sau vorba sa preferată “Cred că meritam asta” când ceva dă greş). Un balon roşu strălucitor, cu voinţă proprie (cum era cel din filmul de ficţiune), un yo-yo, o umbrelă, un ceas cu cuc sunt tot atâtea ratări. Dar Winnie este iar deturnat de la gândurile sale, pentru că trebuie pus la cale un plan de capturare a monstrului care pare că l-a răpit pe băieţel (şi asta pentru că nu au înţeles biletul lăsat de acesta).

Filmul vine cu ideea foarte frumoasă de a purta ursuleţul mereu calm prin cartea cu povestea lor, peste şi printre

litere, trecând de pe o pagină pe alta (îi este aşa de foame încât “nu ştie că a sărit la alt paragraf”). Şi cuvintele în engleză care mai desconspiră din acţiune, cu grafismul lor, dau foarte bine în cadru. Căci animaţia asta nu mai este doar despre prietenie şi prieteni ca toate celelalte în trecut, ci, mult mai mult, că e important să ştii să citeşti şi să scrii (Mierea/Honey e scrisă Huny, iar Coada/Tail e Tael!).

Mult mai static decât altele, mai lipsit de tandreţea şi magia Elefănţelului, filmul însă e plin de lecţii pentru cei

mici. Şi, dacă ar fi să fie doar pentru ceva anume recomandat filmul acesta, apoi este o secvenţă foarte reuşită, comică, plastică, la care râzi indiferent ce vârstă ai. Totul începe cu Winnie care aude numai miere rostindu-se în jur şi, de foame, are o viziune cu o insulă, un ocean de miere în care el, în costum de baie întreg, de culorile unei albine, ca cele din anii ‘20, inoată fericit, cântând “Peste tot e miere, Şi viaţa-i de pluş” (adică “Everything is honey”). Şi momentul e cu adevărat delicios.

Trebuie să ştiţi că vocea naratorului îi dă indicaţii lui Winnie, iar acesta se mai întoarce din când în când spre el (noi) ca să întrebe. Că există un film în film, splendidă animaţie ca desenată cu creta. Că Winnie de aici, călare pe micul Piglet, are puţin din inconştienţa şi candoarea lui Louis De Funes în tandemul cu blajinul Bourvil. Că Winnie cam înjură şi spune mereu cu năduf “Oh, bother” (tradus Fir-ar!).

Filmul are multe cântecele nostime, unele compuse şi cântate de Zooey Deschanel, dar ar trebui ascultate pe Amazon, măcar sample-urile, căci filmul rulează numai în varianta dublată în română. Nu deranjează (prea tare), dar se pierde mult.

Şi, în încheiere, trebuie să recunosc că jocurile de pe pagina oficială sunt foarte reuşite. Nu am mai văzut unele aşa de atrăgătoare de la “Alice în Ţara Minunilor” şi “Prinţesa şi broscoiul”, ambele tot ale Casei Disney.

“It’s Gonna Be Great” cum cântă Tigrul.

Tags: desen animat, piglet, winnie the pooh