Archive for July, 2009

Oana Pellea

July 6, 2009

oana  Imediat după ce mi-am făcut blogul, am început să mă gândesc cu ce să încep. Cu un Top? Cu o recomandare la cinema sau tv? Cu un festival?

Şi apoi, lucrurile s-au rezolvat de la sine, aşa cum fac ele de obicei. O colegă mi-a împrumutat pentru câteva zile Jurnalul Oanei Pellea. Am făcut greşeala să deschid cartea seara târziu, când am ajuns acasă. Şi, ca la Harry Potter, nu mi-a mai dat voie să închid. Filă după filă, plângând la fiecare. Dimineaţa, când am terminat, am ştiut că aşa trebuie să încep. Cu o reverenţă. Cu inima plină pentru tot ce e bun. Cu un buchet de flori, fie el şi virtual, pentru cineva extraordinar, intens şi inteligent, care se consumă din dragoste pentru ce face în fiecare seară, pe scenă.

Mi-aduc aminte când am văzut-o prima dată pe Oana Pellea. Era pe la începutul – cred – anilor 80, la tv, într-o scenetă, alături de celebrul tată. Se chema “Uşa de la baie“, iar rolul nu avea cuvinte. Personajul ei se încuia în locul respectiv şi îşi exaspera părinţii. Un pic botoasă, cu părul plin de zulufi, jucându-se în oglindă cu o şuviţă cum am văzut mai târziu peste ani la Penelope Cruz, cu ochi pătrunzători. Dar mai avea ceva numai al ei. Aşa cum, peste doar câţiva ani aveam să descopăr la Teatrul Bulandra din Grădina Icoanei, în “Câinele grădinarului“. Puternică, explozivă, rebelă ca şi piesa, veselă.jurnal-oana-pellea

Iar acum, în acest Jurnal , puternică – nu pentru că aşa este ea nativ, ci pentru că trebuie, pentru că viaţa şi credinţa ortodoxă te forţează să stai drept şi bun, sinceră – cu sine şi cu propriul trecut. Iar ce îndrăzneşte ea să mărturisească devine în mod straniu o confesiune a fiecăruia dintre noi. Iată ce scrie o vedetă internaţională:

„Mi-e frică. Mi-e frică de boala mamei. Dacă se întâmplă şi pleacă… nu mai am ce căuta aici. Nu am pe nimeni să mă iubească în afară  de câţiva prieteni, vreo doi-trei. Şi recunosc că nici putere să lupt nu am. Atunci când te bântuie boala şi dezastrul, te gândeşti pentru cine ai rămâne. Da, am o pisică şi un câine. Numai ei m-ar ţine, într-un fel. În rest, după 40 de ani, pot spune că viaţa mea a fost cam ştearsă, cu mici-mici momente de bucurie şi în rest multă-multă singurătate şi luptă. Şi toată, dar absolut toată bucuria adevărată a venit numai şi numai de la ai mei. În rest, toate succesele şi bucuriile parcă au fost smulse cu forcepsul. Nimic, dar absolut nimic nu a venit de la sine. Am muncit mult şi am sperat mult. Poate asta a fost greşeala, că am sperat şi crezut că o să fie frumos. Că o să ajung o învingătoare. Acum mi se pare că nu, nu voi ajunge niciodată o învingătoare.”

O lecţie de smerenie, de cum trebuie să mulţumeşti pentru tot, de cum să conştientizezi că nu eşti singur, că în jurul tău îţi este întreaga familie, cu ştiuţii şi neştiuţii din neam. Frumos! Luaţi această carte – care poate fi cumpărată de pe site-ul Librăriilor Humanitas -, mergeţi să o vedeţi la Teatrul Foarte Mic şi NEAPĂRAT la Bulandra pentru copleşitorul “Oscar şi Tanti Roz”, intraţi la ea pe site, să îi vedeţi înduioşătoarele poze de familie.

Nu veţi regreta.

Advertisements