Amintiri din Epoca de Aur 1

Cristian Mungiu    Cel mai premiat regizor român, care era cât pe ce să intre în cursa pentru Oscar – premiul suprem în cinematografie, influenţând decizia Academiei Americane de Film şi reuşind să schimbe formatul ediţiilor viitoare, cel care a cules tot ce era de câştigat la toate festivalurile de film de categorie A din lume, Cristian Mungiu iese iar în lume cu o premieră. Acum se întoarce în genul în care talentul său se simte cel mai confortabil, iar rezultatul este o comedie pe cinste. El continuă să deruleze banda amintirilor din epoca comunistă, de data aceasta, după registrul tragic din „432”, dezlănţuindu-se în replici de un haz nebun. Galonatul cineast are generozitatea de a credita şi invita să călătorească prin lume şi să fie văzuţi câţiva regizori tineri, la debut în lungmetraj.  Mungiu, ca scenarist şi co-regizor, oferă o şansă uriaşă lui Constantin Popescu, Hanno Höfer, Răzvan Mărculescu şi Ioanei Uricaru. Filmul, în scheciuri, unitar ca stil, spune câte o legendă urbană din ultimii ani ceauşişti.

 Anii ’80 au fost cei mai crânceni din epoca trecută, când românii au cunoscut groaznice lipsuri, când s-a demolat enorm (numai în Bucureşti de dimensiunea Veneţiei!), când teroarea a luat proporţii apocaliptice, de neînţeles azi. Sunt patru scurt metraje în filmul de faţă. Voi vorbi despre fiecare, pe rând.

 Primul, “Legenda activistului în inspecţie“, are o idee delicioasă în felul crescendo de desfăşurare, chiar dacă nu este originală (spaniolii, de exemplu, au un film execelent de prin anii 50, când e anunţat un grangure, iar târgul se curăţă şi se vopseşte, dar el trece prin altă parte). Într-un sat din sudul ţării, se anunţă o vizită a cuiva de la partid şi toată lumea se agită cu pregătirile. Când un activist vine să testeze terenul, el nu-şi refuză o masă bună şi chiar o distraţie de bâlci. La propriu. Detaliile, de imediat cotidian, cu animale leneşe pe drum şi balegă (pe care parcă o şi simţi cum miroase), cu febra aceea obedientă de întâmpinare a cuiva important, cu soluţiile găsite pe loc în sistem hei-rup nu pot fi decât româneşti. Nu se găsesc porumbei, poate sunt buni papagalii, nu-i aşa? Ochiul lui Mungiu atent la cele mai mici şi mai ridicole reacţii umane reuşeşte să scoată în evidenţă, printr-o înşiruire de replici aparent luate de pe stradă, un tip de mentalitate. balcanică, românească, rurală. Masa şi taraful, maidanul, farfuriile şi paharele care se suscced au foarte mult din “California Dreaming” şi, în acelaşi timp, puterea să te facă să decodifici exact realitatea, aşa cum e. Încă e. Legenda activistului în inspecţie

 “Legenda fotografului oficial” este cel de-al doilea subiect şi zic eu cel mai reuşit episod din întreg filmul. Un fotograf senior, angajat la ziarul partidului, “Scânteia”, trebuie să aibă grijă ca Tovarăşul să nu apară rău în poze. Când greşeala se produce şi apare cu capul descoperit lângă un invitat străin care are însă capul sub o pălărie, trebuie luate urgent măsuri pentru ca ziarul să plece cum trebuie. Cine nu a lucrat la ziar, poate nu ştie prin câte filtre trebuie să treci pentru ca articolul să apară în pagină. Vă daţi seama cum era atunci, când întâi trebuia să aprobe activistul de partid? Episodul are cel mai bun montaj, plin de tensiune şi suspans, cu personaje de răspundere, cu suficienţă şi nehotărâre, cu coridoarele acelea luuuuungi din Casa Presei (cei care au lucrat acolo nu pot să le uite), secretarul de partid, guşile, ţigările, ticurile, tensiunea. Aici, dincolo de gaguri şi de twistul final – aşa cum au toate episoadele – se simte cu adevărat frica, teroarea sub regim totalitar. Căci, glumă-glumă, dar oamenii pot muri, pot să dispară în noapte în celebra maşină neagră atât de bine cunoscută estului comunist. Domnul Avram Birău în rolul fotografului care trebuie să îl aranjeze în poze pe Tovarăşul, să nu fie mai mic decât invitaţii de peste hotare, este nemaipomenit. Teama de a nu greşi ia proporţii de apoplexie, iar domnia sa reuşeşte să transmită acest zbucium al funcţionarului mărunt foarte bine. Şi mai are ceva cu totul şi cu totul special acest episod. EXCELENTE chipuri. EXCELENTE. Unde le-aţi găsit, ce fotografie v-a inspirat? Dacă legendele acestea urbane, care sunt mai mult sau mai puţin reale, stau şi nu prea în picioare, apoi moacele de aici chiar sunt de acolo.

 Scheciul trei, “Legenda politrucului zelos”, are mare parte din el aerul din “Facerea lumii”, filmul din 71 al lui Gheorghe Vitanidis. Ca aici, când comunismul era la început şi totul părea posibil, iar viitorul se vedea roz, activistul lui Mungiu e plin de elan revoluţionar. E credul, încrezător şi naiv, exact ca Virgil Ogăşanu în filmul mai vechi. Tocmai de aceea, fiind asemănarea aceasta, ai impresia că acţiunea se poate petrece şi mult mai devreme, prin anii 50. Pentru că drumurile sunt la fel de proaste ca în trecutul îndepărtat cu Bumbeşti-Livezeni, iar oamenii îşi văd de ritualurile lor ancestrale. Un activist tânăr e trimis la munte să facă muncă de propagandă. Ajunge într-o mică localitate  – ar putea foarte bine să fie din jurul Sibiului – şi porneşte să facă schimbări. Toată lumea trebuie să vină la şcoală. Din păcate, ciobanului de la stână prea puţin îi pasă de toată agitaţia asta, căci are oi de muls, brânză de făcut, fiecare la timpul său. Baciul, cu şuba şi răspunsurile lui succinte, face toţi banii. Găselniţa filmului este că nu ni se spune care episod aparţine cărui regizor, însă finalul de aici miroase puternic a “Ajutoare umanitare”, aşa că e posibil ca să fie mâna lui Hanno (Regizor talentat de scurt metraje, muzician dăruit, pe care îl aşteptăm în continuare să debuteze el singur în lungmetraj).Legenda activistului zelos

 “Legenda poliţistului lacom” încheie această primă parte a Amintirilor din Epoca de Aur cu o explozie eliberatoare. Nu este eliberarea de norme ca în finalul din “Zabrinskie Point”, căci nu s-a dorit aşa ceva. Căci important nu e finalul, ci tot ceea ce conduce spre el. Un poliţist primeşte un porc întreg – în timpuri în care toată lumea se mulţumea cu picioare de pui şi de porc – doar pentru familia sa. Din păcate, el stă la bloc şi nici nu se pune problema să omoare animalul în faţa scării. Trebuie găsită o soluţie, căci, clar, porcul trebuie mâncat. Te aştepţi de multe ori să  se întâmple ceva teribil, iar Mungiu prelungeşte chinul, plusând de fiecare dată cu o replică hazoasă. Ion Sapdaru, Virginia Mirea, Mihai Constantin – actori mari bine camuflaţi sub haine “de camuflaj” al anilor respectivi, aspectul acela colhoznic. Există aici cele mai multe detalii despre starea de fapt a acelor vremuri: copiii aleşilor care au la şcoală sandwichuri cu salam de Sibiu, alimentarele complet goale, măcelăriile cu vitrine pline numai cu creveţi vietnamezi…

Cumplit însă aici -, dincolo de problema că cei de la putere se descurcau, că existau unii care să comande şi unii care să execute, să fie folosiţi cum e cazul vecinului poliţistului care ţine la coada pentru butelii loc şi pentru cel în uniformă, – este “fotografierea” ticăloşiei morale la toate nivelurile. Pentru că cel mai odios personaj este copilul vecinului umil, copil care şantajează “ca la carte”.

 Şi, după ce râdeţi de vă prăpădiţi, după ce filmul se termină, cu ce rămâneţi?

Poate cu uşoara părere de rău că a fost o comedie în scheciuri, un gen oarecum minor. Dar, de fapt, asta contează prea puţin. Ce contează cu adevărat este că acesta este primul film postdecembrist (de lungmetraj) care începe cu un cântec patriotic. Nu mai e muzică uşoară, lăutărească, de ţambal (ca la Caranfil, Puiu, Mitulescu). E pentru prima oară când auzim clar cuvintele-clişeu, de propagandă  “Poporul, Ceauşescu, România”, când vedem numele şi chipul lui Ceauşescu în imagini de arhivă. E semnul că, în sfârşit, se pot spune lucrurilor pe nume, că ne putem despărţi de trecut. Râzând? Poate. De noi în primul rând, aşa cum am făcut şi facem. Supapa cea mai bună a românului. Ca să poţi merge înainte nu poţi să te uiţi mereu peste umăr, spre trecut.

 Patru scurt metraje unitare ca stil, cu cadre fixe şi filmare frontală, fără muzică în cea mai mare parte a filmului (iar când există, dă ritm şi umor), sunet în direct şi filmare din mână, cu inserturi finale care dau şi rezolvarea şi twistul acţiunii. Şi, chiar dacă la unele gaguri râzi din toată inima, rămâne strângerea de inimă, jena când te recunoşti ca naţie mică şi penibilă, când prostia şi lipsa de educaţie e prea multă. Oare cât din film este înţeles cu adevărat de străini? Dincolo de gagul universal recognoscibil ? Cert este că peste tot unde a fost prezentat, oamenii râd. Asta e bine. Înseamnă că Mungiu a redat pe înţelesul tuturor, că există distanţa necesară deja ca românii din diasporă sau exil să poată să râdă, că actorii noştri mici sunt formidabili.

 Exact ca în celelalte filme, „432”, „A fost sau n-a fost?”, California Dreaming”, chiar dacă acţiunea se petrece într-un orăşel de provincie, puterea de generalizare e uriaşă. Aici Mungiu are grijă (şi cu celelalte două scheciuri din Epoca de Aur 2) să acopere toată harta României, toate regiunile geografice fiind bifate.

 Astfel, în ramă completă, tânărul regizor îşi completează victorios puzzle-ul său politic, plin cu personaje pitoreşti şi replici puternice. Aştep deja următorul său film. Stofa sa umană de bună calitate şi talentul uriaş promite o carieră de mare şi continuu succes.

Tags: , , , , , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: