Avatar – Victoria lui James Cameron

Na'viJoi, 17 decembrie, am trăit la AFI Palace Cotroceni – Cinema City – un moment istoric! Am apucat să văd acasă, la mine în oraş, primul film de lung metraj difuzat vreodată în IMAX 3D. Adică efecte digitale de o frumuseţe şi claritate ieşite din comun, o poveste care te ţine atent de la început până la sfârşit, iar cele aproape 3 ore nu se simt deloc. Deloc. Şi mai este o premieră – acesta este primul film 3D cu subtitluri. E drept că efortul de a focaliza cu ochelarii pe nas, de a te uita pe tot ecranul la toate minunile şi de a mai şi încerca să citeşti este parcă prea mult. Scrisul e un pic de dificil de citit, aşa că în timp mai bine renunţaţi la el şi vă focalizaţi doar pe imagini. Oricum veţi înţelege în engleză.

Cadrul este mereu plin, cu acţiune şi momente lirice care vin la timp, nu trenează, nu e nimic de umplutură. Şi acum sunt bucuroasă să spun, cu mâna pe inimă, că este cadoul suprem pe care cinema-ul îl poate face unui cinefil. Mai mult, James Cameron reuşeşte să atingă şi în mare măsură să depăşească universurile fabuloase de top din “Stăpânul Inelelor” şi “Războiul Stelelor” – trilogia nouă fără să copieze din acestea ca mulţi alţii.

Însă cu adevărat nemaipomenit este faptul că şi cum reuşeşte Cameron să ţină în echilibru perfect clişeele Hollywodului din filmele de acţiune – eroii pe scara elicopterului ca soldaţii americani în raidurile din războiul din Vietnam, incendierea cu”napalm”, discursul mobilizator, eroul pictat pe faţă printre băştinaşi ca altădată Brando în “Apocalipsul acum”, eroina care vede în ralenti cum mor toţi cei dragi în jur, colonelul ca un pitbull mergând spre distrugere până la capăt – cu blândeţea, fragilitatea şi rara frumuseţe a unei lumi noi, în întregime generată pe computer.

Totul este la scară colosală. Baza militară, maşinăriile de luptă, excavatoarele venite să muşte din bogăţia paradisiacei planete Pandora (pentru că ea deţine un minereu rar, aşa cum Arrakis din “Dune” avea mirodenie), roboţi supradimensionaţi mişcaţi de oameni intraţi în interior, mult mai perfecţionaţi decât erau mecanismele de genul acesta în “Alien”. Dar şi statura băştinaşilor albaştri, Na’vi, a păsărilor şi animalelor lor, copacii până la cer ce le sunt casă, ca la elfii din LOTR.

Totul este făcut să umple ochii de mirare şi sufletul de bucurie. Ciuperci uriaşe, răsucite ca resturile unui creion proaspăt ascuţit, care se retrag timide ca nişte mimoze la cea mai uşoară atingere, copacii cei mai frumoşi pe care v-i puteţi imagina, cu muşchi fluorescent, animale cu aspect preistoric, de pradă, nişte rinoceri cu cap de rechin-ciocan, caii minunaţi ai nativilor, cu capete lungi şi delicate precum ai căluţilor de mare sau ai furnicarilor, Munţii Plutitori – aşa cum arată peisajele din extremul orient -, dar care sunt atârnaţi de data asta de cer, cu ceaţa rupându-se în fâşii ca în filmul lui Ridlez Scott “1492” atunci când n-i descoperă privirii, corpurile subţirele ale giganţilor băştinaşi albaştri, cu feţele lor cu puncte fosforescente şi ochii schimbători, de felină, ea cu gesturile şi vocea care seamănă cu Angelina Jolie, Copacul Sufletelor, un fel de salcie-actinie, cu braţe roz aşa cum sunt tuburile colorate de sărbători, seminţele copacului – parcă miraculoase meduze frumoase care plutesc în aer.

Jake şi Neytiri

Filmul are de toate pentru toţi. Are montaj foarte reuşit şi strâns, suspans foarte bun care te ţine cu sufletul la gură tot filmul, o cameră mobilă, are detalii memorabile, filmări subacvatice, are umor – căci eroul, Jake, trebuie să se obişnuiască să umble în trupul uriaş cu coadă foarte flexibilă -, multe scene cu efecte 3D cu detalii care intră în sală ca să doreşti să le atingi. O muzică cu multe instrumente de suflat, excelentă. James Horner, dacă nu a luat Oscarul pentru “Apocalypto”, poate îl ia de data aceasta. Tema cântată de Leona Lewis, “I See You” este cu adevărat foarte frumoasă. Momente de superacţiune, de luptă, un zbor cu calul-reptilă care îţi strânge stomacul de bine realizat ce e. O foarte frumoasă Legătură prin părul lung strâns în coadă care se “cablează” la animale, la copacul sacru. Scene dramatice, cu răniţi care fug îngroziţi şi plânsul ei de jale care îţi sfâşie sufletul. Detalii de supertehnologie care va lăsa cu gura căscată orice SF geek, cu scanări de creiere văzute în detaliu pe ecrane, aşa cum probabil vom apuca să vedem în viitor. Cu cea mai frumoasă scenă de dragoste din ultimii ani – ea, o Na’vi, iubita lui, care îl ţine în braţe pe omul Jake, nu pe Avatarul asemănător ei, şi îi spune “Te văd”, iar momentul, cu adevărat emoţionant, e unul de antologie în SF, cu două lumi diferite aflate în contact faţă în faţă.

Munţii Plutitori de pe Pandora
Nu rataţi un drum iniţiatic al unui erou defavorizat în lumea lui, care descoperă Paradisul, o lume primordială şi splendidă, dragostea, credinţa, comunitatea cu ceilalţi şi cu tot ce e viu în jur. Este cel mai ecologist film al mileniului, cu mesaj mai frumos şi mai apăsat decât documentarul lui Gore.

Este filmul în care diferite etnii sunt împinse în faţă, aşa cum nu s-a mai întâmplat până acum. Căci făpturile Na’vi au jumătate-jumătate din obiceiurile nativilor americani şi ale triburilor africane, din modul lor de a dansa, de a vorbi, de a se îmbrăca şi a-şi purta părul împletit, de a încăleca. Un omagiu unic, plus o ceremonie ca în Indonezia, ca să ne reacordeze pe toţi la dragostea pentru această planetă. Şi la conştiinţa că trebuie să mulţumim celor de dinainte şi unei fiinţe supreme care ne-a creat.

Tags: , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: