Lupul tânăr – Un prophete

Acum patru ani, distribuitorul Independenţa Film aducea pe marile noastre ecrane ciudatul “Şi inima mi se opri în loc”. Ţin minte ca acum cât de mult a putut să îmi placă, un film de care am vorbit tuturor cunoscuţilor mei, să îl cumpere, să îl vadă neapărat. Regizorul Jacques Audiard reuşea un balans între momente dure, foarte violente şi unele de fineţea mătăsii, lirice, excepţionale. Ei bine, filmul de faţă, drama “Un profet”, marele câştigător la Premiile Cesar 2010 (şi chiar dacă filmul merită, regret că nu a luat Mihăileanu cu “Concertul” său premiile pentru regie şi film!), seamănă cu “Şi inima…”. Pentru că în ambele protagonistul este foarte dinamic, prins între demonul şi îngerul personal, făcând la fel slalom printre violenţa de supravieţuire şi scufundarea în mici momente de calm şi frumuseţe, din care să îşi tragă seva ca să reziste în restul timpului.

Malik El Djebena are 19 ani şi e delicvent vechi. Intră pentru şase ani, pentru prima dată, într-o închisoare de adulţi. Aici sunt bande care îşi dispută violent şi vădit puterea. Fiecare minoritate stă grupată în sine. Arabii nu comunică cu corsicanii, care fac legea, căci au legături cu gardienii. Şeful corsicanilor, don Luciani, pune ochii pe tânăr şi, în schimbul protecţiei, cere să fie servit. Malik acceptă să lucreze pentru el. Chiar să-i omoare rivalii. Şi astfel devine suspect şi pentru corsicani şi pentru fraţii lui arabi. Însă “Profetul” are o misiune pentru ai săi. I se spune profetul, căci are viziuni premonitorii şi ştie ce are să se întâmple. Iar scenele acestea sparg povestea banală cu deţinuţi. Iar atunci când este eliberat, are şi autoritatea de partea sa. El este acum Lupul Alpha.


Tahar Rahim, un algerian care a mai apărut doar în scurte roluri la TV, dă acum la 28 de ani lovitura cu primul său mare rol, greu, principal, de compoziţie. El are treceri de la impasibilitate la frică, panică, pentru ca brusc să surâdă la fel de inocent şi angelic ca eroul din “13 Tzameti”. Iar racordul, de obicei, e o repunere bruscă cu picioarele pe pământ, întoarcerea la teroare. Mergeţi să-l vedeţi în scene dure, dar, mai cu seamă, în cele de introspecţie, clipele în care ţi se arată că personajul său ştie să vadă, să se bucure, mici clipe de fericire furate cotidianului stresant. El fremătând în avion de noutatea zborului, sau stând cu picioarele în bătaia valurilor mici, sau doar uitându-se la mare, chipul lui încântat că i-a ieşit atacul din maşină (foarte tare!) sau îmbrăţişarea copilului celui mai bun prieten şi adormirea cu cel mic pe piept – veţi vedea, toate filmate de sus, excelente. Picul acela de tandreţe care dă sare şi piper.

Niels Arestrup (poate l-aţi văzut în rolul dirijorului din “Întâlnire cu Venus” sau în rolul tatălui din “Şi inima mi se opri în loc”), cu chipul său aparte cumva la mijloc între Sting şi Klaus Kinski, acum cu câteva kilograme bune în plus, cărunt, cu unghii lungi cu care zgârâie aerul în prim-plan, cu economie de mijloace ca lider corsican, face cel mai bun rol al său din ultimii ani.

Este un film francez în care se vorbeşte mult araba şi, uneori, în dialect corsican. O dare de seamă despre situaţia sudului Franţei, din ce în ce mai mult maghrebit. Atipic decât alte pelicule cu acţiune în închisoare şi la ani lumină de filmele americane edulcorate cu acelaşi subiect. Dur şi, totuşi, în mod bizar, destul de lipsit de scene sângeroase. În schimb, alea două, cele mai tari din film, vă vor lua prin surprindere. Nu e un film “ca-n viaţă”, căci eroul îşi ia revanşa pentru toate umilirile în mod strălucit. Spaţiul de penitenciar e dur, dar nu contează prea mult. E mereu interersant de văzut ce decizie ia eroul. Şi cum ştie să absoarbă minuscule momente de libertate, de tandreţe, de frumuseţe. Veţi vedea câtă importanţă au câteva fire de nisip găsite în pantof.

Ar fi bine să vedeţi acest film ca să vă întâlniţi cu un stil de a regiza şi a monta foarte ingenios, alert, cu camera mobilă şi filmare din mână. Să vă umpleţi ochii cu multe detalii care se desluşesc câteva cadre mai încolo, cu inserturi care apar ca accente, cu racorduri neaşteptate, fără explicaţii. Fiţi atenţi la unghiurile de filmare originale, desele filmări din interiorul maşinii sau în stradă. Foarte frumoase filmări cu fondu, de parcă celălalt personaj e privit printre degetele protagonistului (bătut). Niciun cadru nu e în plus, nu e de umplutură. Ce trebuie să fie explicat, apare într-o scenă scurtă, atât cât să dea greutate discursului narativ. Apoi, filmul câştigă mult şi pentru că eroul iese de câteva ori din închisoare ca să rezolve din treburile murdare ale mafiotului corsican. E interesant să vedem curând şi filmul românesc “Eu când vreau să fluier, fluier”, cu acţiunea tot într-un asemenea loc. Regizorul român a folosit ca actori delicvenţi adevăraţi, dar la el contează izbăvirea prin dragoste, francezul nu a insistat însă pe latura reală, documentaristă, focalizându-se doar pe personaj. Şi tocmai din această concentrare filmul câştigă nu numai în suspans. Are o umanitate a lui aparte. Este o poveste despre scapă cine poate, dar aici contează familia, prietenii, apartenenţa la o cultură, limbă, religie. Asta e morala, chiar dacă la început pare că toate astea nu există, că nu sunt reguli, nici onoare. Veţi vedea, există. Pentru că eroul se schimbă, evoluează, se umanizează. Finalul, cu muzica lui cu tot, foarte nostim, arată scurt preluarea de autoritate, un nou don în peisaj, prins într-o scenă casnică.
Un film frumos, chiar cu adevărat frumos.

Tags: , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: