Oh, despicable me!

Suntem norocoşi. Vedem în ultimii ani cele mai bune desene animate. Tehnologia evoluează în fiecare zi. La fel şi efectele speciale. De foarte mult timp nu mai asistăm la simpla, clasica schemă cu El şi Ea, eventual prinţi amândoi, cu haine de epocă. Prind mult mai bine şi ne şantajează emoţional mai mult nişte animăluţe nostime. Iar cuplul, tandemul de eroi s-a schimbat şi el. Aproape că avem în desene un cuplu ca în comediile sofisticate. După „Bolt” putem spune că şi genul în sine poate fi încadrat acum ca desen animat de acţiune, pentru că suspansul, cursele-urmărire şi povestea depăşeşesc în intensitate un blockbuster cu actori. „Wall-E” şi „Up” sunt dovezile supreme că o animaţie poate să fie mai bună, infinit mai amuzantă şi mai emoţionantă decât un film de studio, indiferent ce mare vedetă apare în el. „Despicable Me” este un asemenea film reuşit. Şi, dacă îl vedeţi în 3D – chiar dacă desenele nu mai sunt doar pentru copii – veţi dori  să întindeţi mâna spre ecran ca la grădi şi să atingeţi imaginile care intră în sală spre voi.

O echipă de regizori la început de drum, dintre care Chris Renaud a fost mai întâi animator la ultimul „Ice Age” şi la „Horton”, vă propune o poveste despre familie să vă meargă la suflet şi la care să râdeţi din toată inima.

 

Gru este rău şi se mândreşte cu asta. Casa sa (gotică) se deosebeşte de restul celor aliniate la fel, din suburbie (aparte ca în „Stuart Little” sau „Up”). Însă în pântecele sale, adânc în subsol, mai ceva ca în laboratorul lui Batman, se ascunde camera de lucru unde se pun la punct invenţiile malefice şi planurile. Chiar dacă Gru arată ca varianta masivă a criticului din „Ratatouille”, mai degrabă seamănă cu un Steve Carell (actorul care pune vocea) obez şi chel. Şi, în întrecerea sa cu mai tânărul Vesper, ajunge să aibă grijă de trei fetiţe de la orfelinat. Dar cele mici îmblânzesc câinele, pictează, se joacă cu angajaţii lui şi fiecare din aceste scene e o minunăţie în sine, la aproape toate uitându-te cu zâmbet larg pe faţă. Aşa cum se întâmplă cu întâlnirile între oameni deosebiţi, are loc o dublă donare de destin – fetele primesc ce au ele nevoie, iar Gru se umanizează.

 

Chiar dacă filmul merge destul de mult pe schema de succes de la „Up” (Gru reacţionează ca bătrânul din filmul amintit când vin fetiţele să îi vândă prăjituri, relaţia matur ursuz –tânăr singuratic, visul încă din copilărie de a călători, salvări in extremis la înălţime), nu veţi avea niciun moment de plictiseală, niciun sentiment supărător de deja vu. Dincolo de bogăţia de detalii din case, de inventivitatea armelor, de înduioşătoarele reacţii ale copilelor, de nemessisul tânăr care arată ca un IT freak cu treningul lui portocaliu cu tot, de maşina lui Gru (foarte poluantă) care şi zboară, de momentul cu furtul lunii plin de detalii realiste gen NASA sau Houston cu decuplarea rachetei cu tot, de un parc de distracţii şi un unghi subiectiv pe un montagne russe, filmul are un atu numai al lui.

 

Dacă v-au plăcut pinguinii din „Madagascar”, veveriţoiul din „Ice Age”, câinii vorbitori din „Up”, să ştiţi că aveţi aici un tip de personaj secundar colectiv care îi întrece, cel care dă sarea şi piperul acestei poveşti. Gru are nişte angajaţi numiţi minioni, nişte creaturi galbene, mici, compacte, teribil de onomatopeeice, cu un limbaj numai al lor, ceva între efervescenţa amabilă a japonezilor când aclamă, bucuria grecilor şi sunete din jucăriile de plastic cu chiţ. Veri buni cu creaturile cu trei ochi din finalul desenului “Toy Story”. Pe pagina oficială – foarte reuşită – puteţi să îi căutaţi pe fiecare după forma şi tipologia lui.

 

Nu rataţi această bucurie vizuală, cu muzica gen Bond (uneori şi cântată) a lui Pharell Williams. Veţi descoperi în plus că Gru are o mamă severă (cu vocea adorabilei Julie Andrews), cu bărbie la fel de ascuţită ca nasul lui (foarte simpatică folosirea siluetei lui Gru ca pe cea a lui Hitchcock), o bancă a ticăloşilor cu director monolitic care are pe perete un tablou cu el ca Napoleon încoronat, o piramidă care se dezumflă spectaculos şi comic, plus un final foarte emoţionant şi disco suficient ca Travolta să râdă şi el în hohote.

Un film-sărbătoare, de luat acasă. 

Nu rataţi!

Tags: , , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: