Genova

De la capăt

 Filmele despre pierderea cuiva drag sunt mereu dificile. Greu de făcut, greu de privit. De data aceasta avem o familie tânără, dar drama de faţă, lirică, desigur, are o surdină şi o delicateţe a abordărilor situaţiilor de viaţă aparte.

Chiar dacă nu are lumina şi suflul puternic din filmul “Camera fiului” al lui Moretti şi nici senzualitatea şi disperarea din “Sub nisip” al lui Ozon, în mod ciudat, pelicula lui Michael Winterbottom (tatăl lui “Jude”, “Wonderland” sau “Welcome to Sarajevo”) are ceva din amândouă. Regizorul ne scuteşte de durerea soţului, de clişeele cu pipăirea obiectelor personale sau mirosirea lor, de frângeri de mâini şi ochi ridicaţi la cer. Ne oferă în schimb multe detalii de mic cotidian care umplu filmul cu naturaleţea şi frumuseţea lor. Se găteşte mult, se ia masa în familie, se fac cumpărături, se merge pe stradă, la plajă, se mănâncă îngheţată. Străduţe înguste şi labirintice pe care pleacă  eroii sau vin. Cu zgomote casnice ce răsună în stradă. Se cercetează case şi şcoli, se vizitează biserici. Cosaşii ţiuie obsedant în căldura verii. Pe treptele fiecărui amănunt se caţără fără explicaţii vădite dorinţa de reintrare în normalitate. Golul se poate umple astfel în mii de feluri.

Joe (Colin Firth pe care îl urmăreşti cu drag în orice film) se mută din Chicago în Italia cu cele două fete, după moartea soţiei într-un accident. Iar regizorul rezolvă cele câteva luni de la înmormântare la plecare printr-un mic insert, rezolvând astfel cu graţie o elipsă, delicată şi pudică. Chiar şi după plecare, camera stă mereu departe de personaje, discretă, martor cuminte, nu instrument de măsurat intensitatea emoţiilor.

Tot filmul este scăldat în muzică blândă şi abia la jumătatea lui aflăm că mama dispărută era profesoară de pian. Aşa că ambianţa sonoră capătă brusc o valoare mult mai profundă. Nu mai este doar o muzică din off. Ea devine o muzică interioară, aşa cum şi-o amintesc mereu membrii familiei. O identitate sonoră.

Cu cadre destul de strânse şi de întunecate, filmul are o intruziune fantastică de tip pansament, o găselniţă dusă până în final, nu foarte necesară, dar care dă bine.

O felie de viaţă, cu personaje necosmetizate, care arată lălâi, ca nişte oameni oarecare. Separat sau împreună, mergând mai departe în felul său. Şi filmul îl urmăreşte pe fiecare membru cu răbdare în micul său univers. Tatăl printre tinerii de la cursuri, cu o prietenă (Catherine Keener, foarte bună şi plăcută, cu mimică şi voce bine găsite) şi colegă sau acasă făcând menaj. Fata adolescentă (Willa Holland cu fustele ei scurte şi faţa de model pe care o ştiţi probabil din “Gossip Girl) printre tineri locali, petrecând şi încercând să uite cu ajutorul dragostei fizice. Cea mică (Perla Haney-Jardine, o minunăţie, ale cărei coşmaruri şi ţipete vă vor emoţiona ca altădată faţa plânsă a micuţei din “Ponette”) căreia i se încredinţează centrul de greutate al filmului. Ea este cea care, în afară de scena de la început legată de maşină, atrage cele două mari momente de tensiune ale filmului. Dispariţiile ei, cu suspans în crescendo aduc până la urmă pacea. Supravieţuirea vine pur şi simplu printr-un pas pus înaintea celuilalt.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: