A fost sau n-a fost

Debutul în lungmetraj al tânărului regizor Corneliu Porumboiu a fost unul fast. Cu doi ani în urmă, singurul distribuitor de film, Independenţa,  care a îndrăznit să strângă câteva scurt metraje şi să le proiecteze pentru marele ecran în acest calup, prindea în program şi filmul Visul lui Liviu. Poetic, cu morală amară, filmul plăcea şi surprindea prin privirea matură şi severă cu care îşi privea personajele patetice, fără nici o ieşire. Şi iată că primul său lungmetraj surprinde iar, de data aceasta prin abundenţa comicului de situaţii, a umorului, a aerului ironic, puţin desuet ca din capodoperele filmelor ceheşti.

De câteva decenii nu mai există curente în cinema. Pentru asta e nevoie de un grup de cineaşti de vârstă relativ apropiată, de gusturi comune, de un stil unitar. La noi ultima mare generaţie a fost cea din 70. Uniţi de un dezastru natural, în jurul documentarului Apa ca un bivol negru, aceştia au devenit vocile, esteţii, povestitorii de bază. Generaţia 80 s-a pierdut pe drum. Vârful ei, Ovidiu Bose-Paştina s-a prăpădit de curând, fără să reuşească sau să vrea să lase o operă etalon pentru toţi ai lui. Apoi a apărut Nae Caranfil, din seva căruia s-au hrănit toţi cei care au urmat. Mai multe fire ale poveştii, umor, ironie tandră, comic de situaţie şi de limbaj, actori bine ţinuţi în mână, filmare în timp real, filmare din mână, în decor real, naturaleţe, limbaj normal, de stradă. E pericoloso sporgersi a fost spărgătorul de gheaţă. Au venit pe cărarea îngustă creată de el Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Munteanu, Cătălin Mitulescu.

Ca şi ceilalţi colegi de generaţie, Corneliu Porumboiu îşi începe filmul cu o muzică veselă, săltăreaţă, românească, satira şi umorul funcţionând încă din generic. Dacă la Filantropica lui Caranfil era muzică de ţambal, aici avem formaţia, cu accent pe suflători, Rotura. Care va mai apărea în cadru într-una din cele mai delicioase scene ale filmului, când formaţia gypsy în uniforme cântă şi dansează latino.

Şi Porumboiu are câteva personaje pe care ni le prezintă pe fiecare la el acasă, în interioare vechi, parcă prăfuite, cu gesturi de mic cotidian în timp real. Cadrele sunt statice, lungi, cu unghi fix, frontal. Mereu la fel. Tot filmul la fel. De parcă şi ei sunt surprinşi fără să ştie tot de operatorul amator care va filma emisiunea pentru televiziunea locală, adeseori fără sharf şi cu zoomurile inerente începutului. Mici discuţii nesemnificative, viaţă de cuplu, rutină. Dar, pe măsură ce cadrele se acumulează, povestea începe să se clarifice şi personajele să ne explice pe rând ce se întâmplă. Nu mare lucru. Un bătrân mănâncă cu spatele la cameră şi pândeşte aprinderea felinarelor pe stradă. Un realizator de emisiuni tv care încearcă să facă o nouă emisiune şi să strângă în platou câţiva invitaţi. Un profesor cu probleme din cauza băuturii, acasă pisat de nevastă, afară acostat de diverşi pentru a returna datoriile de bani îmrumutaţi. Şi toţi aceştia trei întâlnindu-se şi mergând în preajma sărbătorilor de iarnă să facă o emisiune la care nu se uită nimeni.

Tema este nici mai mult nici mai puţin decât o întrebare – ce rămâne retorică – dacă în urmă cu 16 ani a fost sau nu revoluţie la ei în oraş. Oraşul adormit, strâns în sine, personajele pe care le-am văzut deja la masa proprie, ştim ce şi cum gândesc, platoul mizer, încropit cu neprofesionişti, dau temei un aer de tristeţe subtilă, o discrepanţă care nu judecă, doar e arătată. Pe măsură ce te amuzi privind scenele emisiunii şi urmărind întrebările tâmpite, într-o sănătoasă limbă de lemn a realizatorului (fost inginer textilist), acuzaţiile, micimea comentariilor şi reacţiile deplasate, pe nesimţite, fără să simţi că timpul trece, intrigat ca privitor din sală, descoperi că rama se măreşte considerabil. Nu mai e un târg de provincie, maşinile filmate cui insistenţă au numere de Bucureşti, mentalitatea şi peisajul urban e acelaşi ca peste tot. Poate de aceea străinii s-au prăpădit şi ei de râs. Filmul are uriaşă putere de generalizare, iar acesta de faţă reuşeşte asta cu subtilitate, cu un soi de candoare, o înţelegere molcomă.

Personajele puţine, stilul minimalist, fără accente inutile sau dialog încărcat, cu detalii ce se relevă mult mai târziu şi o schimbare bruscă de ton în momentul intervenţiei securistului, plus un final ca la Jiri Menzel fac din acest film etalonul românesc post Caranfil, după succesul de stilşi casă cu Filantropica lui. Nu degeaba A fost sau n-a fost a fost votat de criticii şi jurnaliştii de gen din România ca fiind Cel Mai Bun Film 2006. Şi, mai mult, filmul stă fără jenă în TOP 10 printre cele mai reuşite din toată istoria cinematografiei româneşti.

Mircea Andreescu, ca actor senior, prinde aici rolul vieţii sale în film. Replicile caustice, rostite cu naturaleţe, micile detalii legate de el – costumul de Moş Crăciun cumpărat de la chinez, bărcuţele de hârtie pe care le meştereşte sonor chiar în timpul emisiunii în direct sau întoarcerea cu spatele la cameră şi arătând cum s-a derulat acţiunea în 89 pe fotografia din fundal pot fi oricând decupate pentru o antologie.

Ion Sapdaru, ca realizator de televiziune cu viaţă dublă, plin de sine, limitat (adăugarea în discursul introductiv a lui Heraclid –excelent!) îşi construieşte personajul din gesturi mici. Aranjarea semidoctă a ochelarilor, privirile spre cameră, replicile („Publicitate, mă!”, „Bă, io vă învăţ meserie şi apoi plecaţi cu toţii la Bucureşti!, „Cine te-a învăţat să filmezi aşa? Pune camera pe trepied!) face sala să apaude la scenă deschisă.

Bineînţeles că adevărul despre revoluţie nu se află, aşa cum ştirea despre emisiune este întreruptă comic, aproape burlesc, de mira sonoră „cu purici”. Bradului din faţa primăriei, mare, băţos, regulamentar, încărcat de beculeţe care filează i se opune o rudă săracă, de cartier, o „dihanie” cum îi spune un personaj, o prăpădenie ca pe timpul lui Ceauşescu. Tinerii stau în faţa blocului şi admiră o maşină străină de fiţe în timp ce maşina celor trei din vechea gardă e ca o albioară de copil pe valurile drumurilor. Înjurăturile dese cu căcat. Blocuri cu patru etaje peste care se lasă noaptea. Adică o Românie aşa cum este ea încă în 2006. O oglindă nedeformantă ca la Lucian Pintilie, nici atât de agresivă ca la Cristi Puiu. Ci una mai mică, uşor aburită.

Acestea toate, plus intrarea în emisie a chinezului care declară tuturor că profesorul din studio nu minte dacă spune că a fost bătut de securitate, tocmai el, străinul, outsiderul, liniştitul vânzător adeseori jignit la beţie, el care este ultima şansă pentru a împumuta bani şi care lansează în eter un adevăr dureros-„Asta la voi, la români nu place. Că vă spurcaţi între voi” – vă vor da de gândit. Pentru că, aşa cum cita domnul Pintilie în seara de gală, „Nimic nu e mai comic ca nefericirea.”

Tags: , , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: