Bine aţi venit la Woodstock

Vara lui 1969 a fost una cu totul specială. America descoperea ritmuri noi, tineretul începea să testeze cele mai fanteziste droguri, India cu ritualurile şi culorile sale via Beatles invada minţile şi sufletele celor porniţi în căutarea de sine, războiul din Vietnam împărţea populaţia în tabere pro şi contra. Pe 20 iulie primul om a păşit pe Lună! Şi apoi a mai fost în august, în nordul Americii, în statul New York un spectacol unic în istorie care le-a captat pe toate ca o pâlnie şi care a schimbat percepţia tuturor. Anul acesta aniversăm 40 de ani de la acel eveniment.

 În 1970, Michael Wadleigh realiza un documentar de patru ore despre cele “3 zile de pace şi muzică” (montat printre alţii şi de Scorsese), iar muzicienii, dar, mai ales, publicul filmat, maniera de a împărţi ecranul în mai multe părţi, ritmul energic, alert au convins Academia Americană de Film să îl premieze cu un Oscar.

 Iar acum Ang Lee, celebrul regizor de la “Raţiune şi simţire”, “Tigru şi dragon”, “Brokeback Mountain” are curajul să redea exact ce s-a întâmplat atunci. Şi îi iese perfect.

 El a captat perfect epoca şi frenezia momentului, bucuria clipelor de atunci, când totul părea uşor şi posibil, iar fiorul electric ajunge în spectatorul de azi şi asta este cu adevărat minunat. S-au tot făcut filme în care unele personaje pomenesc de Woodstock sau pleacă înspre, dar nici unul nu are acţiunea în culisele, în bucătăria unui specatocol unic, legendar. Nici chiar “O plimbare pe Lună” cu Diane Lane şi Viggo Mortensen nu reuşeşte să surprindă inocenţa epocii la fel de perfect ca aici. Trupurile goale sunt frumoase, nu e nimic obscen, nimic vulgar. Totul merge ca uns, inclusiv descoperirea identităţii sexuale a eroului. Filmul chiar se inspiră din celebrul documentar, inclusiv împărţirea ecranului. Ca şi acolo, dar mai atent la detaliile psihologice, Ang Lee urmăreşte avid – şi totul curge frumos, logic, fluid – cum se pune pe roate din punct de vedere organizatoric un festival, cu telefoanele, construcţiile şi detalii nebănuite. Cum publicul şi natura o iau razna.

 Scenaristul este James Schamus, cu care Ang Lee a colaborat la 11 filme, inclusiv cele mai celebre şi mai premiate. Iar povestea aceasta realizată după memoriile lui Elliot e atât de proaspătă, de veselă, de magică, încât probabil că de data aceasta o să-i ofere măcar o nominalizare la Oscar. În plus, hair-styliştii şi machiorii s-au întrecut pe sine.

 Eroul este arătat şi cum serveşte la barul motelului familiei, dar şi cum se maturizează, cum începe să-şi cunoască părinţii care nu şi-au exteriorizat emoţiile până acum. Şi chiar lasă totul baltă şi se duce la concert. Uimirea sa, de parcă atunci iese prima dată din curte şi descoperă lumea, trebuie văzută! Numai că în drum spre scenă, se opreşte la doi tineri care îl invită la ei în dubiţă şi îi oferă cu generozitate tot. Inclusiv trupurile şi dogurile lor halucinogene. Tavanul e pictat cu tot felul de mandale colorate. Iar scena aceasta este una din cele mai bune pe care le-am văzut atingând diluarea realităţii în vis. Culorile se întrepătrund, aşa cum în impresionism conturile se şterg. Scena continuă cu debarcarea lor în exterior, în ploaia măruntă de afară, pe culmea dealului de unde se vede scena concertului. Sub influenţa drogului, dealurile se văluresc ca un ocean, iar scena însăşi străluceşte lăptos prin ploaie ca gura unui vulcan în fierbere.  Scena aceasta minunată este la fel de miraculoasă ca una din LOTR. Şi peste toate sunetul de chitară electrică nepământeană de la The Doors, Grateful dead, Country Joe and the Fish…

 Dincolo de povestea despre eliberare, trezirea la viaţă şi izbucnirea emoţiilor, filmul merită văzut pentru distribuţa lui. Nu veţi găsi nici măcar un singur rolişor neinspirat, nedocumentat, fad. Părinţii protagonistului, evrei în vârstă care încep să scoată bani din motelul lor muribund sunt străluciţi. Actorul de teatru Henry Goodman în rolul tatălui care îşi înţelege fiul şi cu care reuşeşte să comunice pentru prima dată e foarte bun. Însă cred că Imelda Staunton, mama, va intra în cursa pentru Oscar. Arţăgoasă, furibundă, disciplinată, are nişte reacţii absolut delicioase la vederea banilor sau când nu îşi refuză câteva negrese. Cu haşiş. Eugene Levy, pe care îl ştiţi ca tată înţelegător din seria “Plăcintei americane” şi poate mai mult Liev Schreiben (mai ţineţi minte “Candidatul altora”?) aici pe contre-emploi, un luptător în Coreea acum bine mersi transvestit cu replici nostime şi duioase, cele care îl apropie pe fiu de tată (foarte ilară replica lui Elliot: “Vilma, tata ştie cine eşti?”).

 Şi nu în ultimul rând personajul principal, cel care declanşează această nebunie în mica sa localitate adormită, Elliot, adică Demetri Martin. Comic de stand-up (căutaţi-l pe youtube!), acum la debut în cinema. De o naturaleţe ieşită din comun. Faţa mereu mirată, chipul năsos, calmul, toate foarte bune pentru film. Probabil că el e următorul Dustin Hoffman.

 Spune tatăl, ca o concluzie a întregului film: “Ieri eram pe moarte. Azi trăiesc!” Veţi simţi asta pe pielea voastră dacă veţi vedea acest film. Veţi descoperi că faţa poate înţepeni într-un zâmbet două ore. Ceea ce nu e rău deloc.

Tags: , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: