California Dreamin'(nesfârşit)

Cum ar fi arătat oare cinematografia românească, dacă Nemescu nu s-ar fi aflat în seara aceea fatidică pe drum? Oare cu ce premii am fi reuşit să ne mândrim pentru prima oară? Nu ai cum –ca cinefil, ca român – să nu deplângi dispariţa lui.

S-a făcut foarte multă vâlvă la câştigarea premiului la Cannes. S-a vorbit mult despre film, despre meritele acestuia. Dar cred că mai important decât orice este să mergeţi să VEDEŢI cu ochii voştri. Nu există metodă mai bună de a-l onora decât să intraţi într-o sală de cinema şi să vă predaţi umorului, spiritului de observaţie al tânărului regizor.

Căci filmul – e EX-CEP-ŢIO-NAL!

 Pe cât de mult mi-a displăcut Marfa şi banii, filmul care se spune că a dat verde la reuşitele de după el, pe atât de mult am apreciat peliculele lui Mitulescu, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, şi, mai ales, a lui Porumboiu, A fost sau n-a fost, pe care îl consider Everestul filmic postdecembrist. Şi iată acum California… care reuşeşte cel puţin să-l ajungă din urmă.

Cu surdină dramatică şi personaje ataşant patetice, lung şi lungit, cu burţi multe care nu deranjează însă, o satiră muşcătoare. Ciocniri de mentalităţi diametral opuse, obsesia de 50 de ani a românilor  cu venirea americanilor fotografiată cu tandră ironie în situaţii extrem de ilare, de patetice, de ridicole.

 Cei care deja l-au văzut, se miră la final că filmul este coerent, că nu pare nesfârşit deloc (aşa cum spune titlul). El nu a mai apucat să fie montat de Cristian Nemescu în postproducţie. Ceea ce vedem cu bune şi cu tărăgăneli este rodul acestui minus, doar după scenariu şi decupaj regizoral. Dar, dacă aşa neterminat filmul produce în spectatorii din sală o reacţieîn valuri, emoţie până la lacrimi, vă daţi seama cum ar fi fost să îl şi monteze? Poate momentele de flashback în alb-negru ar fi fost mai scurte şi mai des intercalate în povestirea principală. Extraodinar la filmul lui Nemescu e puterea de generalizare. Secvenţele acestea, mici filme în sine, care te iau pe nepregătite, desluşindu-se pe parcurs atât de impresionant, prin repetiţie şi explicaţii (aparent) nostime, reuşesc să sintetizeze în câteva imagini toată istoria chinuită a României. Cum nu s-a mai întâmplat în cinema-ul de la noi.

 Cold Mountain doar s-a filmat aici şi s-au folosit de peisajele noastre. E bine, acum E chiar România, cu buruienile şi băltoacele sale puturoase, cu detalii de un pitoresc aproape fioros, ceva între Africa şi sate indiene, atât de comice şi de exotice pentru spectatorii străini. Detalii dezvăluite în tot atâtea oglinzi, fără virulenţa de la Pintilie. Americanii, în autobuz sau tren, privesc România ca pe o altă planetă, iar acest unghi subiectiv pe care regizorul ştie să ne facă să-l privim, de un pitoresc feroce pe care ochii noştii obişnuiţi nu îl mai receptează corect, te face să râzi şi să plângi. Căruţa cu cai, atât de umilă, este ca o călătorie în timp, o ciudăţenie. Românii, ţiganii, ţăranii cu pielea lor tăbăcită de bărăgănişti, cu chipuri fotogenice prin urâţenia lor, stângaci şi săraci. Dar cât de amabili, de pupăcioşi, de patetici în visele şi dorinţele lor….

 Nemescu trasează doar prin câteva detalii, de un comic nebun, diferenţe de mentalitate, de educaţie, de nivel de trai între americani şi români. Şi toate acestea, în cadre statice şi largi, sar în ochi ca într-un tablou ticsit de mici personaje la Bosch. Un flash e de ajuns ca sala să se zbuduie de râs. Soldaţii americani sar din vagonul de tren şi îl păzesc. Soldaţii români, într-o rână, privesc din interior, de la geam. Sau excursia în care sunt duşi soldaţii made USA, cu aceştia acceptând totul cu tact, în timp ce Petre Moraru, eternul actor care face la toţi „Bau!” pe post de Dracula – ce mai, cumplit! Păstrarea calmului şi aparenţelor civilizate la vestici versus birocraţie românească, de o prostie fudulă, la graba încheierii programului.

 Soldaţii americani, obişnuiţi să circule liber, ca adevăraţi cetăţeni ai planetei (singurii, de fapt, cu asemenea credit) sunt şocaţi când sunt opriţi în Gara Căpâlniţa. Filmul are răbdare să lase să se dezvolte furia şi neputinţa lor, a căpitanului jucat de un Armand Assante fără putinţă de a răbufni. Cadrele se acumulează, apar inserturi ca la serialele americane care împart timpul, camera oscilează între primul plan – americani –şef de gară şi cele secundare, de fundal- cu poveştile personajelor implicate. Şi la fiecare din acestea, regizorul a găsit o cheiţă care face întregul să funcţioneze unitar. Minunat!

 Răzvan Vasilescu, în maieu, un fel de Bruce Willis din gară, cu o găselniţă bună de joc (personajul e răcit) crează aici un şmecher de provincie mult mai potolit decât manieristele personaje isteric-agitate proprii lui. Regizor şi actor reuşesc să nu îl facă nici o clipă odios, ba, din contră, de multe ori simpatic. Cu voce mereu egală, care nu urcă, nu ţipă, ci explică litera legii – Ok, poţi să îi dai dreptate până la un punct. Şi totuşi, câtă graţie îi e dată când nu îndrăzneşte să-şi trezească fiica decât uşor, delicat, cu vârful degetului! Ofiţerul lui Assante vine pentru o ultimă încercare de a descurca situaţia statică. Iar scena de interior, cu cei doi bărbaţi vorbind despre mâncare, cum se face, bând şi o ţuică la masă e atât de firească, de reuşită, încât poate sta antologic lângă masa finală pregătită de Ilona în Pădurea spânzuraţuilor. Assante, cu părul tăiat periuţă, mereu cu chipul serios, semănând uneori cu Aznavour, îi lasă cu generozitate actorului român loc de desfăşurare. Ca şi lui Andi Vasluianu, care nu încetează să urce trepte în carieră şi care îi face faţă vedetei hollywoodiene. Bravo, Andi! La mai mare!

 Dacă ar fi fost vorba doar de trenul strict secret american ce trebuia să traverseze cu undă verde peste tot şi care a fost oprit (da, în mod real, căci asta chiar s-a întâmplat!), poate că filmul ar fi fost mai aerisit, dar mult mai arid. La acest prim plan se adaugă însă povestea de dragoste a fetei şefului de gară, prinsă într-un triunghi amoros care dă filmului sare şi piper. Plus amintirile alb-negru, o Românie în mic pe repede înainte. Şi ca fundal, o petrecere de pomină, cu un Elvis ţigan cu ţambaluri, absolut genială idee. Toate aceste piese de puzzle se mişcă ca într-un efect digital până îşi găseşte fiecare locul stabilit exact de regizor. Iar imaginea de ansamblu îşi dă o senzaţie de bucurie mult după terminarea filmului.

 În mare parte fără muzică, cu replici savuroase, foarte bun montaj, cu dese racorduri comice, filmul creşte ca un aluat un vârtos sentiment de patetic, de jalnic, de dulce naivitate. Ca şi în ultimele filme realizate de cei din noua generaţie, priveşti filmul şi ai impresia mirată că genul acesta seamănă cu ce au realizat alţii în curentele lor din anii 60-70. Parcă toate vin puţin prea târziu. Stilul minimalist, falsele candori, personaje perdante ce primesc lecţii de viaţă, filmare plein air şi în priză directă, adunate toate într-un curent al lor. Al filmelor despre revoluţie şi perioada de după, atât de diferit de excesele verbale din filmele lui Daneliuc. Ceva între filmele poloneze şi filmele ceheşti, via neorelismul italian de după război. Şi dacă s-ar mai face încă 20 de filme asemenea, ce interesant ar fi!

 Că se râde des şi cu gura până la urechi, am tot repetat. Însă, în încheiere, nu pot să nu atrag atenţia asupra celei mai frumoase scene de sex din toată istoria filmului românesc, cea mai bine filmată, cea mai electrică. Pasiunea ca o electrocutare uşoară (leitmotiv ce exista încă din scurtmetrajele regizorului), potrivirea sexuală, energia scenei fără pic de vulgar, cu gesturi ce curg uşor, de la sine, cu gaguri la întâlniri şi secătuirea de lumină a unui întreg oraş. Maria Dinulescu, rodată în telenovelă, foarte bună actriţă, relaxată şi firească. Priviţi-i cu atenţie gesturile de dragoste în oglindă. O dată pentru iubitul american şi o dată pentru tatăl său. Acelaşi gest, un sărut de despărţire, o ridicare pe vârfuri. Un detaliu care face cât multe pagini de text.

 Finalul, normal pentru Europa de Est, clişeu, e drept, dar logic, frumos. Fiecare cu drumul lui.

Tags: , , , ,

11 Responses to “California Dreamin'(nesfârşit)”

  1. cirina Says:

    mi-a placut cum ai postat, tine-o tot asa

  2. alina22 Says:

    mi-a placut cum ai postat, tine-o tot asa

  3. anca Says:

    nu te opri din postat tine-o tot asa

  4. anca Says:

    mi-a placut cum ai postat, tine-o tot asa

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: