Eu, tu şi toţi cei pe care îi ştim

Atingerea digitală

 Minunat la un film este doza de neprevăzut. Intri într-o sală de cinema ca simplu spectator, aştepţi cu nerăbdare să se stingă lumina şi să porneşti într-o aventură. Nu ştii ce va fi, ce ţi se pregăteşte. Chiar dacă subiectul este o cărare bine bătătorită după cum ai aflat dintr-o descriere, există mereu – aici se şi duce lupta –un punct de vedere asupra vieţii altfel decât cel cunoscut. Micul cotidian, cu gesturile lui universal valabile, viaţa de cuplu, dragostea, căutarea, atingerea, moartea – toate pot fi decupate din realitate la infinit.

 

 Eu, tu şi toţi cei pe care îi ştim este primul film pentru realizatoarea Miranda July, care joacă şi unul din rolurile principale. Este un film independent, mic, discret, ce se strecoară cu dibăcie printre celelalte blockbustere ale anului. Însă are un ceva numai al lui, o frumuseţe – chiar nu contează cât de căutată – şi o poezie ieşite din comun.

 Regizoarea alege un grup de personaje, dând-le pe rând întâietate de rol principal. Şi, că tot se poartă, destinele lor paralele reuşesc cumva, într-un mod magic, să devină treptat perpendiculare, cum nu se întâmplă niciodată în matematică. Fiecare erou donează odată cu trecerea sa prin cadru o filozofie de viaţă. Totul e să ai răbdare, să intri în convenţie. Fără dramatism sau explicaţii inutile, filmul se compune din scene concepute ca mici sketchuri, cu propriul suflet, cu schimb excelent de replici, cu aer teatral, o poezie în sine.

 Filmul acesta ciudăţel, cu personaje patetice cărora li se dăruieşte o şansă aminteşte de Punch Drunk Love. Căci fiecare e un singuratic, dar cu o supapă secretă, o perversitate inocentă. Mici creaturi submarine, cu tentacule flexibile, retractile. Apropierea e întâi o tatonare, o pipăire. Povestea de dragoste se naşte la fel de lent, de frumos, pe tăcute. Personajele sunt la fel de sfielnice şi de abulice, trăind în lumea lor pură. Un film cu mai multe variante de Amelie… Chiar dacă aici avem mult mai multă sexualitate într-o secvenţă decât exista acolo în întreg filmul. Ce i s-a reproşat regizoarei este tocmai specularea acestui domeniu, enormităţile rostite cu candoare de copii din primele clase primare. Dar tocmai situaţia asta neobişnuită, faptul că nu îşi lasă actorii să încarce cu aluzii, să facă cu ochiul celui din sală, distanţa, surdina măresc voyeuristic momentele de forţă din film. Mult după ce se termină, filmul te urmăreşte încă – măcar – cu două-trei scene de mare impact psihologic. Trebuie să vedeţi filmul pentru a fi subjugat de la început de grija pentru un peştişor auriu, de tristeţea reală, impresionantă a eroilor care se roagă pentru el. Pentru scena în care ea este în magazin şi îşi pune pe urechi, atârnând, o pereche de ciorapi de copil. Pentru o stradă lungă cât o viaţă. Pentru cea mai bună scenă din tot filmul- doi copii pe covor proiectându-şi casa perfectă de oameni căsătoriţi. Cu cele mai miezoase cuvinte. Pentru cea mai tare – pe o bancă, în parc, cei doi utilizatori de sex-chat se văd prima dată pe viu, faţă în faţă. De altfel, probabil cu acestă scenă, la care se râde tare, cu râsul repede gâtuit de felul tandru, feminin de finalizare, până la punctul acela în care se preface în lacrimă, veţi rămâne în minte de câte ori veţi pomeni titlul filmului.

 

Aparent o poveste despre căutarea de sine, o dramă de familie, despre obsesiile mai mult sau mai puţin ascunse, pe măsură ce avansează, filmul creşte încet în intensitate. Devine şi o căutare de celălalt, indiferent la ce capăt se află – de lume, realizator sau privitor de fotografie, de casete video, de sex chat, de fereastră, de uşă, de drum. Frumos este că există dorinţa, curiozitatea de a afla mai multe despre cel de alături, dar şi frica de apropiere. Aceasta este doar simulată la distanţă. Întotdeauna există un prag, un obstacol. Atingerea digitală, cum va fi titlul expoziţiei protagonistei, este reuşita găselniţă ce străbate filmul ca un fir roşu. Lipsa de comunicare în lumea noastră explicată perfect nu atât prin copii care stau toată ziua în faţa calculatorului sau familia tăcută în faţa televizorului, cât printr-o întâlnire a artistului şi a curatorului galeriei faţă în faţă, fără nici un contact. Atât de aproape şi, totuşi, atât de departe. Caseta cu filmul artistei va veni prin poştă, tot pe departe, impersonal. Cu un mesaj ca la jocurile tv cu numere de telefon afişate pe ecran. Poate şi de aici tăcerea impusă personajelor, absenţa răspunsului direct. Rezolvarea, chiar dacă puţin previzibilă, e, tocmai de aceea,  necesară şi plăcută.

 

Visele, dragostea, sexualitatea se exprimă prin cuvinte alese, discursuri surprinzătoare (vezi, mai ales, discuţia fetiţei din vecini despre aparatura electrocasnică), replici ingenioase şi strălucite, pline de şarm. Fie că e vorba de jocul de cuvinte dintre maturii ce ezită încă să se îndrăgostească (o scenă plină de fantezie a la Woody Allen), aberaţiile anunţurilor puse în geam pentru două adolescente emancipate, schimbul de replici în maşină sau casnice în baie, propuneri pe chat sau în jurul unei pudriere în mijlocul unui magazin. Totul se comentează, dar la un nivel mult deasupra micilor evenimente. E un film de replică. Dar şi tăcerea e atât de abil regizată… Aceea, ca revelaţie a adevărului. Când fiecare personaj e cu sine şi micile lucruri din intimitate. O altfel de singurătate. Dacă vă mai amintiţi finalul din „Frankie şi Johnny”, când camera şterge blând faţada blocului de vis-a-vis şi, în fiecare apartament este cineva singur care se scoală, se spală, mănâncă, etc. Nu credeam să văd prea curând o scenă asemănător de frumoasă. Chiar şi cele mai grave momente au o luminozitate aparte (tatăl căutându-şi disperat copii, moartea bătrânei, transfigurată în act artistic – splendid!).

 Filmat mult din mână, pe stradă, uneori cu voce din off şi fără muzică în cadru, cu replici scoase parcă din cărţile de gândire pozitivă, filmul contrariază. Căci partea realistă e contrabalansată de cea fantezistă, deloc ruptă ca în viaţă. Scenele sunt legate între ele neaşteptat, cu racorduri bruşte de la râs în hohote la lacrimi , de la prima vârstă a incertitudinilor, la cea finală. Şi, săritura aceasta bruscă de racord, dă timpului o foarte interesantă relativitate. Cum e soarele forţat să se ridice pe cer, doar cu ajutorul unei monezi bătute în stâlpul din staţia de autobuz. Simplu: cioc-cioc!

Tags: , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: