De-a faţa-ascunselea cu viaţa – 127 Hours

Lui Danny Boyle îi place viteza, ritmul trepidant. S-a văzut în “Trainspotting”, dar şi în multipremiatul “Vagabondul milionar”. Aşa că nici nu se mai pune problema dacă trebuia să filmeze o variantă lentă, să arate drama alpinistului american Aron Ralstron în cadre lungi, chinuitoare ca picătura dintr-o perfuzie sau într-o poveste alertă de videoclip. Boyle alege acest procedeu şi, chiar de la început, de la cadrele cu eroul pe bicicletă prin canion, te face prizonier. Eşti tot numai ochi şi urechi.

Filmul “127 de ore” este după o poveste adevărată, după cartea scoasă de protagonistul care a rezistat grav accidentat exact durata din titlu, 127 de ore imobilizat într-o singură poziţie, cu mâna strivită de un bolovan. Sigur că poate ai mai văzut documentare cu supravieţuitori, cu oameni cu buze arse de sete, care au aiurat, cărora le-a fost groaznic de cald şi teribil de frig, care au îndurat insolaţie şi furtuni, care au stat în apă rece. Dar imaginile cu James Franco, Port.hu imagefilmat mereu de foarte de aproape, chiar el ţine un jurnal video al propriei degradări, sunt o înşiruire de emoţii pe care parcă le trăieşti pentru prima dată. Chiar dacă se întâmplă şi la el tot ce crezi că ştii. Şi apoi aşteptarea, întunericul care se lasă, tăcerea, noaptea. Speranţa că te aude cineva, că vine cineva. Iar Boyle ridică de la erou camera până la suprafaţa canionului într-un splendid travelling şi panoramic apoi şi lasă să se descopere imensitatea spaţiului în care el e o furnică. Ca să înţelegi.

După un generic foarte, foarte interesant, cu super muzică, plus începutul în forţă, regizorul a simţit că trebuie să pluseze astfel dinamic, ca să contrabalanseze cu partea a doua, statică, exasperantă, în acelaşi loc.

Boyle & Aron găsesc găselniţa de a sparge spaţiul strâmt cu flashback-uri înduioşătoare, frânturi de speranţă, de normalitate, de căldură, de acasă. Părinţii, iubita, prietenii, cunoştinţele, micul cotidian cu acum dorita rutină, casa. Cioburi de amintiri care îl ajută să mai treacă de o zi. Şi apoi detalii – o pasăre care trece pe deasupra canionului, atât de liberă, ploaia care îl inundă, o rază de soare care se apropie ca un înger la care se întinde să-şi încălzească un picior, imaginile filmate cu camera video (erau frumoase imaginile cu el şi cele două fete întâlnite pe traseul montan şi înainte de accident, cu grota ochi albastru în care săreau şi înotau, stropii în ralenti, filmări subacvatice, râsul lor, dar cu atât mai speciale acum când trupul ţipă chiar şi după o picătură de apă). Şi apoi bateria care se termină, iar momentul e la fel de impresionant precum stingerea lanternei în “Pacientul englez”.

Port.hu imageTimpul e împărţit pe ecran prin inserturi care îţi spune ce zi este, dar, pe măsură ce se succed cu greu, le pierzi şi tu ca spectator şirul.

Dacă nu îi ştii povestea, corecţia pe care o aplică te ia prin surprindere. Zgomotul, o vedere din interior a mâinii rănite sunt greu de suportat. Însă, în ciuda tuturor, din momentul când e gata de plecare şi spune acolo, la baza canionului unde a stat, “Mulţumesc!” şi până la scena când oamenii îl văd şi îl ajută, filmul te încarcă cu energie. Puternic pozitiv.

Şi regizorul merge mai departe şi iese din ficţiune ca să intre în real şi termină filmul omagiindu-l pe adevăratul Aron, filmat printre prieteni şi familie, sau înotând cu o singură mână, la fel de normal ca un câine cu 3 picioare care aleargă fără probleme. Foarte frumos!

James Franco, anii ăştia pe cai mari, reuşeşte să egaleze performanţa lui Tom Hanks care a jucat singur în “Naufragiatul”.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: