Am dreptul, chiar datoria să rezist – Great Debaters

“Great Debaters” este un film vechi, din 2007. De ce oare or fi adus distribuitorii aşa ceva? Apoi este un film despre sudul american, numai cu actori şi personaje de culoare. Păi, ce treabă avem noi românii cu ei? Întrebări care poate îţi filează în creier în momentul când dai cu ochii de această peliculă în program la premiere.

Un film este o fereastră deschisă. Spre adevărul celuilalt de lângă tine. Cel care a suferit altfel decât ştii tu că se face, cel care a trăit, a iubit şi a mâncat în alte moduri decât ai învăţat tu la şcoală sau în familie. Un film este ca o îmbrăţişare. Ceva foarte aproape care te mângâie când îţi este greu, care te învăluie în strai de bucurie când ieşi să râzi cu prietenii, care – e drept, uneori – dă de gândit despre temele fundamentale ale omenirii.

Da, e un film cu personaje de culoare care reuşesc să se ridice de la nivelul aplecat de pe plantaţie la verticalitatea şi demnitatea ideilor spuse cu putere şi sinceritate în faţa tuturor. Filmul este o artă planetară. El a transformat pământul într-un sat universal. Tot ce se întâmplă azi în lume, văzut şi la ştirile tv, regăsim remasterat într-o operă de autor, a cuiva care a avut ceva de spus, de explicat. O poveste personală, cu toate amintirile ei sau un fapt real de viaţă, cu căderi şi ridicări din noroi.

Sigur aţi mai văzut asemenea poveşti, mereu înălţătoare, mai mult sau mai puţin de propagandă, dar vehement pozitive. “Good Will Hunting“, “Finding Forrester“, “Culoarea purpurie“, “Cercul poeţilor dispăruţi“, chiar “Akeelah şi cuvintele“. Mici povestioare despre spirit şi incapacitatea de a fi înfrânt.

“Great Debaters” este genul acesta de film. Mic, smerit, o lecţie de îmbărbătare, o producţie a studiourilor Harpo, adică ale Oprahei care este şi producător. Ce poate fi mai potrivit decât această întoarcere către ai săi, ca răsplată şi cadou?

Splendid filmat, cu scene originale într-o tramă de mai multe ori văzută până la un anumit punct, despre segregaţie, despre două tabere trăind ca duşmani în acelaşi oraş, despre şansă şi educaţie care contează peste tot în lume, despre găsirea drumului şi vocii personale. Un film care curge blând, fără nicio săritură bruscă, chiar şi atunci când ni se arată un bărbat de culoare crucificat şi ars, cu o pădure inundată care îţi rămâne pe retină şi o clasă de dezbateri pe care ţi-ai dori-o şi în şcoala ta de la colţul străzii. Adică un film foarte personal, foarte american, dar care reuşeşte să-şi mărească rama şi să devină universal valabil. Căci toată lumea are nevoie de un mentor şi de un profesor sau şef care să scoată din tine ce ai tu mai bun ca fiinţă umană.

Denzel Washington, vedeta atât de iubită, aici cu o tunsoare nouă şi o alură neaşteptat de tânără pentru vârsta lui, în calitate reuşită şi de regizor, dă viaţă cu şarm şi distincţie unui profesor care ştie să-şi aleagă cei mai buni studenţi pentru o competiţie vorbită, în clasă, dar şi în intimitatea casei proprii pusă cu discreţie la bătaie. Denzel reuşeşte perfecta reproducere a epocii, aduce şi puţin umor, şi ceva senzualitate în doză homeopată. Nu ştiu dacă filmul acesta este ca “Lista lui Schindler” pentru Spielberg şi comunitatea evreiască, sau dacă va rămâne în istorie ca “Să ucizi o pasăre cântătoare”, dar ştiu sigur că funcţionează şi emoţionează. Dă seamă pentru lucruri care prea mult şi prea des au rănit faţa Americii, cu nedrepte şi crunte atacuri ale texanilor înarmaţi cu puşti şi vânând oameni ca pe vitele de rodeo, doar pentru că, întâmplător, au o culoare diferită de piele.

Filmul e tezist, dar fără să deranjeze ochiul, inima sau stomacul. Lucrat strâns, şi ca acţiune, şi ca mod de a filma cadrele, focalizat cu totul pe greutatea cuvântului, pe adevărul enunţat, pe importanţa discursului. Dezbaterile nu sunt o joacă. Este of-ul unei părţi de naţiune care învaţă să-şi cunoască drepturile. Iar Denzel ştie exact ce muzică să folosească, câtă şi când, ca să nu îţi iei ochii de pe ecran.

Insertul final ne face cunoscut că cel mic, băiatul de 14 ani care poate să facă faţă întrecerii cu albii de la Harvard, a fondat Congresul pentru Egalitate Rasială şi a fost liderul mişcării de drepturi civile. Şi filmul se încheie cu un omagiu generos pentru cei care chiar au participat la aceste întreceri, fotografii de epocă în alb/negru şi cei de la Colegiul Wiley, cel care a fost neînvins 10 ani la rând. Chiar avem de învăţat de aici.

Tags: , , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: