Frumuseţea vieţii – Another Year

Un film de Mike Leigh nu se ratează. Deloc confortabile, poveştile lui, realiste şi cu filon social (unele din filmele româneşti din “Noul Val” aduc ca stil cu ale lui) sunt foarte interesante, ticsite de detalii psihologice. Mici fapte de viaţă, cu cele mai emoţionante scene, jumătate plâns-jumătate surâs, cu personaje de un patetism cosmic, de care nu sunt conştiente. Şi, chiar dacă străbat cele mai cumplite tranşee şi deşerturi umane, în final reuşesc mereu să rămână în picioare. Ce lecţie de viaţă poate să fie mai fabuloasă decât atât? Să ştii şi să înţelegi că oricât de grea şi de insuportabilă pare la un moment dat viaţa, aparent fără speranţă de ieşire din impas, trebuie să ai răbdare că se va rezolva. Fără sinucidere, fără deraieri, fără prostii. Sigur, cu grele depresii, cu plâns din belşug şi din nimic, comunicând, dacă ai norocul să ai cu cine. Filmul de faţă, “Un an din viaţă/Another Year”, din acest punct de vedere, este unul glorios, cel mai luminos din filmografia regizorului britanic, la ani lumină de sfâşietorul “Totul sau nimic”, cu mult mai multă surdină decât acesta.

Port.hu image

Interesat mereu de personaje din a doua parte a vieţii, Leigh ne propune acum un cuplu de vârsta a treia. Nicicând bătrâneţea nu a fost mai blândă, soţii arătaţi mai uniţi, încă îndrăgostiţi ca aici. Cuplul format din foarte înţelegătorii Tom (Jim Broadbent cu barbă, foarte plăcut), inginer geolog, şi Gerri (Ruth Sheen într-un rol deloc uşor cum pare), psiholog, reprezintă normalitatea cu literă mare. Cei doi, buni prieteni, se completează perfect, ajutaţi de umorul lor blând. Rutina traiului în comun nu e o corvoadă, un supliciu impus. Şi nu e nevoie de scene de nuditate sau de tuns în baie, ca să înţelegi că totul merge ca uns, că se respectă. Filmul e plin de detalii de mic cotidian şi toate au o pace a lor, viaţa cu tot ce are ea normal văzută din unghiul ei luminos, împăcat, frumos. Nu e vorba de o familie disfuncţională cum am tot văzut la ştiri sau în alte drame. Trecerea şi petrecerea vieţii are loc lin, în ritmul plăcut al rotirii anotimpurilor anului. Umorul e blând, deloc sarcastic, cei doi se înţeleg din privirile amuzate. Acceptarea bătrâneţii fără pic de durere, fără lacrimi. “Curând vom face şi noi parte din istorie”. Ce frumos!

Filmul este împărţit în patru părţi, patru inserturi care anunţă anotimpul. Se începe cu primăvara şi, pe măsură ce anul îmbătrâneşte şi el şi legumele din grădină se coc, se ajunge la plinătatea inimii. În toamnă fiul îşi găseşte pereche, prilej ca părinţii să răsufle uşuraţi că îşi văd copilul realizat şi împlinit, iar în iarnă se iese din scena vieţii. Nu, nu vă temeţi, regizorul îşi iubeşte personajele şi nu le sacrifică. Aparent nimic important nu are loc în acest an. Cea care dispare este soţia fratelui lui Tom, soţul protagonist.

Aceeaşi echipă veche, regizor-operator, bine rodată după atâtea filme împreună, îmbogăţeşte povestea şi retina noastră arătându-ne personajele fiecare la serviciu, acasă, la masă sau în pat, cu prietenii, dar, mai ales, în supapa lor de fericire, în grădina la care muncesc în fiecare week-end cu drag. Un lot de pământ la marginea Londrei, pe care cei doi seamănă, plantează, culeg, admiră legume. O lecţie de viaţă. Genul de butelie cu oxigen pe care ar trebui să o avem toţi. Bucuria, liniştea muncii, dulcea şi vesela oboseală de după cu sentimentul lucrului bine făcut, teminat la timp, a minunilor care cresc din mâinile tale, lecţiile naturii, bucurie pură. Soarele printre frunze, vântul făcând să sune totul ca o muzică discretă, câţiva maci, roşii culese din vrej, ploaia după care toate aromele pământului irup şi totul creşte mai verde ca ieri. De la crudul primăverii, la lumina portocaloasă a verii, aburul arderii frunzelor din toamnă până la tonurile verzui, închise, sticloase, ale iernii, când se curăţă şi totul trebuie învelit. Un an din viaţă, cu mii de gesturi, munca zilnică, bucuriile împărtăşite cu cel de alături.

Camera mereu fixă, foarte aproape de chipuri, o construcţie clasică cu câmp/contracâmp, fără şmecherii sau mişcări savante şi această rutină, standard, lentoarea, timpul real place aici foarte mult.

Dar, tocmai pentru că este un film de Mike Leigh, povestea adună în jurul celor doi alte personaje în derivă, care se bălăcesc în deznădejdea lor. Filmul începe cu Janet (Imelda Staunton foarte bună în rolişorul ei) scufundată în depresie. Prietenul lui Tom, Ken, acum singur şi supraponderal (aproape un leit-motiv la Leigh) îşi plânge

Port.hu image

nefericirea la ei pe peluză şi regretă timpul scurs (“Pub-urile sunt pline de tineri gălăgioşi”), fratele lui Tom e blocat, aproape zidit în sine (foarte frumoasă scena când i se face valiza şi el stă interzis fără reacţie, golit de gânduri şi sentimente după înmormântare. Cum poţi să fii altfel?). Şi mai este Mary (Lesley Manville excepţională!), câinele de pripas al filmului, colega lui Gerri de serviciu, o secretară năucă care nu ştie să îmbătrânească, mereu în căutarea unui bărbat salvator. Mary care vine mereu acasă la cei doi, la masă – nu ştie să gătească -, primită mereu cu drag, fără ochi daţi peste cap sau comentarii răutăcioase, chiar şi atunci când ea bea prea mult şi doarme la ei. Contrapunct la normalitatea celor doi, cea singură, fără soţ sau copii, ratata, irosindu-se, vorbăreaţă, fragilă, mereu stânjenită, cu privirile ei de câine bătut, cea care se aciuează la ei, încercând să-şi vindece golul din viaţă şi să se încălzească în căminul lor cu de toate. Fiecare cu nefericirea lui, de care nu vorbeşte (doar e un film britanic, nu?), nu poate să o cuprindă în cuvinte şi nici nu se face. Monosilabici sau rătăcită printre chestii inutile şi superficiale. Atâta singurătate, “cadavre vii” care mimează că trăiesc, într-un oraş plin de oameni la care nu pot să apeleze. Privirea goală, cu înţelegerea faptului că viaţa asta au pierdut-o. Strigăte stinse de disperare “e bine să ai cu cine să vorbeşti!”

Un an din viaţa lor în care nu se întâmplă aparent nimic important şi, totuşi, se întâmplă atâtea. Se nasc copii, apar cupluri noi, persoanele care stau pe capul tău şi îţi umplu sâmbetele ajung să dezamăgească, se răcesc prietenii, se asistă la o înmormântare în familie, când rude certate se adună. Vedeţi? Nimic nou. Contează însă să vedeţi CUM are loc acest nimic nou.

Şi, înainte de Crăciun, toţi împreună la masă, noi şi vechi, discută, deapănă amintiri. Şi camera rămâne pe chipul umil al lui Mary, şi e şi ea implicată cu delicateţe în discuţie. Are un zâmbet timid şi trist, bucurându-se, totuşi, chiar şi aşa, că sunt acolo împreună.
Viaţa merge mai departe.

Tags: , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: