Ororile războiului – Incendii

Din când în când apare din zona canadiană câte un film ca o lovitură de bici. Denis Villeneuve ne oferă o peliculă din zone de conflict armat şi reuşeşte să vorbească surd nu numai despre rănile războiului, dar şi despre consecinţele lui asupra tuturor celor implicaţi direct sau victime colaterale. Îl veţi regăsi în poveste pe Rémy Girard, protagonistul muribund din sfâşietorul "Invaziile barbare", aici notarul martor la această odisee.

Port.hu image

Filmul, spart de inserturi care împarte povestea în capitole, urmăreşte drumul unor gemeni care merg din Canada undeva în Orientul Apropiat, pe urmele mamei recent dispărute, ale unui tată pe care îl credeau mort şi ale unui frate de care nu aveau habar. Mama le-a lăsat în testament mai multe scrisori şi misiunea de a găsi piesele lipsă. Sigur că un puzzle trebuie să fie complet, ca să poţi admira imaginea finită, dar, exact ca în tragediile antice, ca la “Oedip” al lui Sofocle de pildă, aflarea adevărului trebuie realizată cu orice preţ, chiar dacă ştii din start că vei suferi.

Necronologic, cu dese şi bruşte sărituri din trecut în prezent şi înapoi la povestea mamei, filmul te ţine mereu uimit. Nu ştii ce urmează şi eşti la fel de proaspăt în poveste la fel ca gemenii care plonjează în ea exact ca în piscina unde mergeau cu mama. Fără explicaţii unele, iar altele dezvăluite în scenele următoare. Lung şi voit pe alocuri incoerent, filmul se descâlceşte greu. Regizorul preferă chiar să se repete, să dubleze povestea arătată din perspectiva mamei atunci şi cea a fiicei acum şi să ofere cu avariţie fărâme de adevăr şi realitate din războiul civil. Decriptarea trebuie aşteptată până la finalul venit în genul exploziei de grenadă în faţă.

Două lumi diametral opuse, civilizaţia calmă canadiană a deceniului ăsta şi haosul unei ţări arabe prinse sub asalt de gherilă din deceniile 7-8, trimitere subtilă probabil la grozăviile din încleştările din Liban sau cele din Palestina. Filmul şi regizorul te atrag în poveste ca o plantă carnivoră. Întâi vezi frumuseţea deşertului, auzi cosaşii cântând asurzitor pe dealuri, pe muzica celor de la Radiohead, totul cu mişcări lente, blânde, de păianjen la pândă. Şi, încet-încet, pe măsură ce fiica se trezeşte într-un loc străin, nu înţelege limba, nu cunoaşte pe nimeni, nimic nu îi e familiar, iar ea descoperă că mama a îndurat mai multe decât putea ea să bănuiască vreodată, povestea se schimbă, muzica dispare şi apar soldaţii, blindatele, sârma ghimpată, focurile care ard oraşul în noapte sau zgomotul de trasoare care panichează populaţia.

Port.hu image

Se spune că matematica pură te apropie de Dumnezeu. Fiica, asistentă universitară de matematică, descoperă că se pot face foarte multe în numele credinţei. Şi, aşa cum vedem noi că i s-a întâmplat mamei, chiar să omori. O creştină într-o lume arabă este ea în sine o bombă cu ceas. O femeie prinsă pe drum fie şi în plin război nu mai valorează nici cât o capră. Lipsa de siguranţă devine acută. Scena din autobuz, când ea se târăşte printre cei împuşcaţi, când nu mai are nicio protecţie, e una din cele mai crunte din filme, o scenă-cheie. Unde se termină ospitalitatea şi ce ai face tu pentru credinţă? Ai putea să fii martorul unui masacru doar ca să îţi salvezi viaţa? Multe probleme pe care regizorul doar le atinge fără să apese pedala pe diferenţele religioase. Căci războiul scoate din om ce are mai rău, dar depinde şi de om.

Multe scene dure şi violente, multe detalii şi racorduri interesante, foarte bun montaj. Plus câteva flashback-uri din care aflăm ce i s-a întâmplat femeii. Regizorul ne violentează destul retina şi sufletul, dar are măcar decenţa să nu ne arate violul. Şi ştie să arate în contrapunct şi mici scene casnice de cotidian arab, aproape documentar, care dau foarte bine. Regizorul nu acuză nicio parte, nu arată pe cineva cu degetul. El doar spune o poveste, una din sutele de mii dintr-un război, la fel ca atâtea altele. E plin pământul de bastarzi.

Cine nu a fost niciodată în lumea arabă nu poate să înţeleagă. De ce o femeie nu poate să iasă singură pe străzi, doar însoţită fie şi de un băieţel. De ce în orice casă eşti bine primit şi ţi se serveşte masa sau măcar un ceai, chiar dacă eşti un necunoscut. De ce totul este splendid, cu un aer ancestral, primitiv chiar şi e nevoie doar de o scânteie ca lucrurile să deraieze.

Plonjarea în necunoscut, într-o plasă a minciunilor, a secretelor care se doresc îngropate şi uitate, are aceeaşi lentoare ca cea din piscină. Fără graţia şi frumuseţea de acolo. Fiica în piscina de peruzea, cu coapse albe şi

Port.hu image

costum negru într-o singură piesă se scufundă aici ca şi protagonista din “Bleu” care-şi dilua suferinţa cu fiecare lungime de bazin.

Filmul stă pe umerii a două mari actriţe, mamă şi fiică, oarecum identic fizic, tocmai de aceea trecerile sunt uşor neclare la început. Lubna Azabal, cea care o interpretează pe mamă, ar trebui să fie folosită mai des. Aici este foarte bună în rol.

Dens, epic, cu ceva lungimi şi chestii trase de păr, filmul e emoţionant, desigur, fără să fie năucitor. Şi nu atât descoperirea din final (care, după părerea mea este un clişeu melodramatic), cât scenele cu mama întorcându-se la casa familiei şi totul e în ruine, casele dărâmate şi arse, încă fumegând. Şi ea plângând în mijlocul locuinţei, acolo, pe moloz, cu camera privind-o din exterior pe după două cioturi de zid e cea mai impresionantă scenă. Universal valabilă şi lesne recognoscibilă peste tot pe faţa pământului unde au fost lupte şi pierderi. Scena aceasta vorbeşte cel mai bine despre inutilitatea războiului.

Tags: , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: