Lupta pentru drepturi – The Help

Actorul Tate Taylor, aflat la cel de-al treilea lung metraj, îşi reia colaborarea reuşită cu actriţa Octavia Spencer, cea care a jucat şi în scurtmetrajul lui, “Chicken Party”.

Filmul este o ecranizare după romanul de debut, de mare success se pare, al Kathrynei Stockett. Este povestea unei tinere care se întoarce acasă şi reuşeşte să declanşeze o furtună. La fel de devastatoare ca şi cea meteorologică, tornada care mătură mica localitate de provincie la începutul poveştii, metaforă deloc subtilă pentru ce va urma.

Port.hu image

Eugenia (zisă Skeeter) îşi doreşte să devină romancieră sau măcar jurnalistă. Trăind în Sudul ultraconservator, crescută de o servitoare bătrână de culoare, rebelă şi altfel decât restul fetelor snoabe, la fel de înspăimântător de îndoctrinate ca şi femeile din SF-ul “Neveste perfecte/Stepford Wives”, are în jur, chiar în propria mamă exemple de cum să NU fii. În plină mişcare pentru drepturile civile, ei îi vine ideea să scrie despre rasism şi segregaţie dintr-un punct tabu, neobişnuit şi periculos de vedere. “The Help”, cum se numeşte cartea şi filmul, se referă exact la persoanele de care ea devine interesată. Adică la servitoarele, la ajutoarele, la menajerele de culoare care trebăluiesc nevăzute şi nebăgate în seamă în casele, în bucătăriile albilor. După ce o convinge pe servitoarea familiei prietenei sale să înceapă să vorbească şi pe cea recent concediată din casa celei mai populare femei din comunitate, cartea aproape se scrie singură.

Cu ritm lent, voce din off şi o imagine superbă, dulce, multe scene în aer liber, în grădină sau pe peluză, filmul e plin de mici scene cu accente mai apăsate sau nu, despre cele două tabere. A albelor obişnuite să fie ascultate şi a negreselor care pot creşte copiii lor, dar nu au voie să folosească, de exemplu, baia din casă.

Anii ’60 sunt redaţi minuţios, de la maşinile de pe străzi, la hainele retro, rochiile înflorate, cu jupon înfoiat, coafurile cu părul întins. Însă mişcările, discursurile liderilor de culoare, moartea lui Kennedy sunt arătate destul de succinct la televizorul alb-negru. Înspre final, şi cartea şi filmul trag puţin cu ochiul la “Culoarea purpurie” fără însă impactul de acolo.

Filmul acesta soft tezist despre găsirea glasului unei populaţii greu încercate în ultimul secol are sclipiri de umor

Port.hu image

(toată povestea cu plăcinta), joc angajat şi convingător (foarte bune Viola Davis şi, mai ales, Jessica Chastain ca Miss Celia, cu alura fragilă de tip Marilyn Monroe), scene emoţionante (frica de pe străzi, scena când se strâng toate servitoarele pregătite să vorbească). Unul care nu ar fi putut exista înainte de perioada Obama. Însă uneori mesajul de propagandă devine un pic prea exagerat (felul cum Minny spune stăpânei franc în faţă, Miss Celia care găteşte toată noaptea pentru menajeră ca mulţumire sau cum stă cu ea la masă) şi atunci simţi stridenţele la acest Schindler feminin şi aproape adolescent care demonstrează că nu toţi albii din Sudul Statelor Unite sunt răi sau fac parte din Ku Klux Klan. Însă, chiar şi aşa, un film necesar şi educativ.

Povestea are câteva flashback-uri, două cu adevărat emoţionante, amândouă legate de servitoarea casei lui Skeeter, protagonista. Bătrâna e forţată să plece din casa în care a slujit toată viaţa ei, iar gestul, cu mâna subţire şi mică, tremurătoare, care pipăie urmele scrijelite pe tocul uşii datele de creştere ale copilei, atinge pe toată lumea din sală.

Tags: , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: