Trădarea se plăteşte – La vida de los peces

Filmele cu unitate de loc şi de timp pot să fie teatrale, statice, neinteresante. Mergeţi să vedeţi povestea aceasta mică chiliană, cum reuşeşte să vă facă sufletul praf. Veţi descoperi că se poate face un lungmetraj întreg, doar într-o casă.

Ce are “Viaţa peştilor” numai al lui, ca procedeu narativ, este schimbarea bruscă de ton. O discuţie lejeră, între prieteni vechi, cu amintiri amuzante şi întrebări simpatice, ajunge într-o secundă la mărturisiri dramatice, la sinceritate bine temperată de emoţii, la devoalarea trecutului.

Construit fără muzică în mare parte, iar când aceasta începe, regizorul o ridică până la gradul de suportabilitate. Abia atunci când se potoleşte, se strecoară în poveste mici explicaţii despre trecutul personajelor. Şi asta se face cu linişte, economie şi naturaleţe.

Port.hu image

Andres, protagonistul, participă la o petrecere. E invitat într-o casă, la foşti prieteni, aflăm pe parcurs, cu greu, că nu i-a mai văzut de 10 ani. Mai multe camere, cu aparatul urmărindu-l curios, de aproape, o petrecere, un dans şi un moment cântat, emoţionant, o preumblare năucă şi tăcută după fericirea pierdută. Din cameră în cameră, în bucătărie sau baie, afară pe terasă, iar înăuntru, întâlnind diferite persoane. Meandrele lui labirintice printre petrecăreţi. Aşa cum făceau şi eroii din filmele clasice – Mastroianni în “La dolce vita” al lui Fellini şi Ronet în “Focul fatidic” al lui Malle. O trecere disperată din mediu în mediu, o agăţare, o căutare în primul rând de sine, de ajutor. Care, ca şi la cele două, nu poate să vină.

Un film mic, care cere răbdare, dar ce te răsplăteşte cu un final copleşitor. Fără explicaţii, fără cuvinte multe, despre ratare, despre pierdere. Camera mobilă, fluidă, o scenă a întâlnirii dintre foştii iubiţi lângă acvariu, la fel de frumoasă ca cea din “Romeo şi Julieta” a lui Baz Luhrmann, scenă care poate să funcţioneze şi ca scurt metraj, perfectă (dar această întâlnire nu e magică ca la american, ci grea de tristeţe, aproape palpabilă, cu ochi plini de lacrimi). Scenariul te minte, pare că începe cu sfârşitul (cel puţin ajunge în punctul unde cele mai multe se opresc). Filmul e lent şi liric, delicat şi sensibil, apăsător, arătându-ţi în imagini cea mai dificilă stare de sfârşeală la care te poţi aştepta.

Discuţia calmă, fără multe lacrimi sau ţipete, directă şi sinceră, când se fac neaşteptat de profunde mărturisiri e

Port.hu image

greu de egalat. De mult nu am mai văzut o scenă atât de frumoasă. Acesta este modelul real la versiunile sentimentale şi vesele ale poveştilor romantice livrate de Hollywood. Ca şi protagonistul, primeşti exact în plex mărturisirea ei.

“Aş minţi dacă nu aş spune că nu m-am gândit cum ar fi o viaţă cu tine, făcând lucruri banale – să cumpărăm fructe, să facem cadouri, să ne plimbăm într-un orăşel pietruit”…

Matías Bize ne oferă o poveste dramatică în timp real, cu Blanca Lewin în rol concentrat, actriţa care a mai jucat în filmele lui, în “Sâmbătă” şi “În pat”. Un film regizat fără excese şi orgolii, cu o poveste în care se recunosc foarte mulţi. Mică bijuterie cu toate datele unui film independent. Nu rataţi această felie de viaţă interesantă pentru ambele sexe, o lecţie servită de actori foarte convingători.

Filmele sud-americane, în special cele chiliene ies în faţă cu curaj. Mergeţi să vedeţi această poveste şi veţi descoperi o cinematografie care are ceva de spus.

Tags: , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: