E doar un băieţel – We Need to Talk About Kevin

Regizoarea Lynne Ramsay, interesată în toate filmele de dramele copiilor prinşi în conflicte violente, reuşeşte acum să ofere, într-un exerciţiu de stil şi de joc impecabil, o dramă mult mai emoţionantă decât “Elefant”-ul lui Gus Van Sant. Ca şi acesta, ea reface traseul unui masacru, cu un năucitor film postmodern.

Port.hu image

Film rotund, plin de tăceri şi de flashback-uri care se inserează în poveste absolut pe neaşteptate, doar dintr-o simplă tăietură de montaj, fără explicaţii, începând cu camera unei case şi o perdea fluturând plastic în bătaia vântului, “Trebuie să vorbim despre Kevin” cere răbdare.

Eva, rebelă şi liberă călătoare prin lume, cu un complicat nume armean, scriitoare de succes de ghiduri turistice, îşi trăieşte acum, ca pe o penitenţă, lipsa talentului matern. Singură, într-o casă mereu asaltată de vecini, care aruncă pe uşă, pe maşină, pe intrare vopsea (roşie ca sângele), femeia aceasta tăcută, zidită în sine şi în durerea care-o mistuie, se încrâncenează să supravieţuiască. Şi filmul se întoarce deseori în trecut (în flashback-uri mai mici sau mai mari), în perioada când în familia ei apare un băieţel “mai ciudat”, cum spune doctorul. Şi balansul acesta între prezentul şters şi trecutul casnic, cu multe fugare detalii, te ţine atent şi alert, cu ochii pe ecran.

Muzica veselă, country chiar, se lipeşte contrapunct la lentoarea poveştii, la durerea fără nicio lacrimă, fără reacţii, fără strigăte, fără logică.

Cine este ea? De ce e atât de dărâmată? Şi frânturi din trecut te lasă să priveşti meschin, parcă pe gaura cheii, ca să afli puţin, cu picătura, încet, despre firea ei sau tragedia care a avut loc. Racorduri neaşteptate, salturi temporale care te miră, dar care, totuşi, te duc mai departe. Câteva metafore clare – cum e cea încă de la început, cu ea scufundată în bătăile cu roşii ca în sânge sau următoarea cu fiul deja adolescent care desface o lychee ca pe un ochi. Scene violente, şocante, un pericol latent de la început. Treceri bruşte de la scene comice, blânde, la unele în care logica e abolită şi încercarea de a căuta utilitatea scapă.

Şi mereu ea, deseori nemachiată, filmată de aproape, tăcută, neputincioasă în trecutul îndepărtat, neştiind şi nedorind apropierea de fiul ei, ca şi în prezentul în care e vânată de toţi. Şi, ca să fie şi mai dramatic, ea, prăbuşită în sine şi afară e vară, copacii sunt verzi sau ea singură, năucă pe străzi şi în jurul ei e Crăciunul.

O lipsă de reacţie şi la unul şi la celălalt, o foame de dragoste şi o nepotrivire în cuvinte şi gesturi. Şi mare parte din film nu înţelegi. De nu pleacă? De ce stă? De ce acceptă să fie pălmuită de oameni în stradă? Şi să cureţe mereu, de la capăt, până la epuizare, cu peria, vopseaua cu care îi este mânjită, stigmatizată casa.

Sunt câteva brutalităţi ale ei în mica lui copilărie, dar oare asta explică Răul? Poate oare nevoia de atenţie, gelozia chiar să declanşeze într-un adolescent asemenea prăpăstii malefice demne de Groapa Marianelor? Cazurile din

Port.hu image

liceele americane – v. Columbine – spun că se poate. Fără multe semnale, fără situaţii-limită, sau statut de subzistenţă. Într-o zi, una ca oricare alta – aici cu foarte puţin înainte ca băiatul să împlinească 16 ani (aflăm ulterior de la mamă că a plănuit cu atenţie, ca să fie judecat ca minor) – un tânăr iese din casă, merge la şcoală şi acolo face prăpăd. Kevin de aici nu are pistoale cu gloanţe. Are un arc performant cu săgeţi, cadoul tatălui de Crăciun.

Şi tensiunea creşte pe măsură ce ciudăţenia relaţiilor se expandează. Şi abia către sfârşit, în cadre scurte, în ralenti, cu dilatarea aceea a timpului din momente cruciale, vedem masacrul, aşa cum a avut el loc în interior. Căci până atunci nu am urmărit decât din unghiul mamei, o mamă mult mai autistă decât copilul ei, prezentă fizic şi totalmente absentă sentimental vorbind.

Un câine care muşcă e sacrificat imediat, fără reticenţe. Ce poţi să faci cu un copil care pare demonic? La asta şi încearcă regizoarea  să găsească frumos răspuns. Vine al doilea copil, el creşte şi devine gelos pe atenţia ei. Filmul are grijă să împrăştie semne ale deraierii lui. Un porcuşor făcut zob, absolut toate lucrările ei distruse de pe laptop, ochiul surorii făcut praf, inclusiv scoaterea definitivă a familiei din viaţa lui.

O protagonistă rodată aşadar, rezistentă la repetiţii de-o viaţă care ar fi făcut pe oricine altcineva să-şi ia lumea în cap. Şi, totuşi, e loc încă în ea pentru viaţă, pentru compasiune, pentru dragoste. Şi regizoarea îţi arată abia în flashback-ul final DE CE a rămas pe loc, de ce e singură, de ce plăteşte acest preţ al umilirii, de ce nu mai locuieşte în casa burgheză, ci într-o căsuţă ca un acaret, ca un depozit.

Nu se poate să nu te impresioneze turul de forţă al androginei Tilda Swinton. Ea calcă fiecare treaptă a rolului acesta epuizant cu forţă, cu demnitate, cu talent. Actriţă-cameleon, a demonstrat deseori şi în trecut că ştie să abordeze cu curaj partituri grele şi să iasă la lumină, spre încântarea publicului şi criticii care o umplu de premii. Însă vreau să atrag atenţia asupra tânărului actor care îi dă chip adolescentului Kevin, năucitor de pervers în rol negativ, fără încruntări facile, cu ciudăţenia chipului său special, probabil viitorul Keanu Reeves. Un lucru e clar pentru mine, poate mai mult decât ea, Eyra Miller e un nume cu care sigur ne vom mai întâlni, căci are în el acel “IT”, flacăra care să-l pună bine în lumina reflectoarelor.

Tags: , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: