To DO Something! – The Iron Lady

Recunosc că am admirat “The Queen”, ca demers, chiar dacă filmul nu mi- a plăcut prea tare. Nu ai cum să nu admiri un actor care este în stare să se lipească până la disoluţie de personaj, capabil să îi reveleze în străluciri de diamant şi cele mai infime detalii psihologice, ca să nu mai vorbim de datele fizice, de mers, de accent, de râs, de faţă.

Port.hu image

Iar în cazul de faţă, întâlnirea cu Meryl Streep te face să înţelegi că la ora actuală este cea mai mare actriţă a planetei. Actor-cameleon fără adversari, ea stă cuminte ascunsă sub machiaj, însă reuşeşte să rămână Streep de la început până la sfârşit. Şi regizoarea, Phyllida Lloyd de la exuberantul musical “Mamma mia!”, îi oferă în poveste măcar două scene de mare forţă, impresionante, emoţionante, lecţii clare de măestria actorului – Margaret lucidă la controlul medical, cu un discurs-monolog delicios. Record de premii, aşadar, pe merit.

Cu eroina introdusă brusc, imediat în poveste, multe cadre cu rama foarte strânsă, clautrofobic aproape, filmul ne prezintă o Margaret Thatcher la vremea descompunerii. Un film despre singurafemeie prim-ministru din Anglia, puterea, locomotiva care a ţinut piept tuturor criticilor, luptelor de stradă, atentatelor cu bombă IRA din deceniile 7 şi 8 este arătată în ritm lent ca şi paşii bătrâni, în intimitate. Boala a făcut ravagii mai rău decât bătrâneţea, iar mintea acestei femei deosebite care s-a luptat mereu pentru idei şi decizii drastice e trasă deseori în trecut, confundând timpurile şi persoanele. O amintire, o melodie, un obiect uneori o târăsc înapoi, pe firul traseului destinului ieşit din comun (cu un procedeu ca în filmele din anii ’40). Acceptarea la Oxford, intrarea în partid şi bătăliile verbale în lupta pentru alegeri. Ascensiunea grea, dar sigură, către o funcţie cum nu a mai pomenit Parlamentul britanic.

Filmul oscilează des între prezentul uşor decrepit şi trecutul bătăios. Şi nu poţi să spui care parte este mai reuşită. Prezentul, cu o Margaret casnică, care mănâncă, citeşte, spală o cană, e ajutată să se îmbrace şi să se dezbrace, vorbeşte cu soţul mort (prezent frumos în cadru, ca în filmul lui Ozon “Sub nisip”), cu scene scurte, cadre cu multe prim-planuri. Sau trecutul, cu impecabilă reproducere a epocii, cu multe scene reuşite – intrarea ei în parlament ca într-o poveste din “1001 de nopţi”, cu detalii numai de pantofi bărbăteşti şi cu un pantofior de-al ei cu toc, sosirea în Downing Street 10 şi, mai ales, plecarea de acolo, aşa cum nu ni se arată la ştiri – emoţionante şi reuşite plastic.

Modelul real, istoric este atât de mare, copleşitor de puternic, încât nici Streep, dar nici regizoarea nu reuşesc să

Port.hu image

o cuprindă cu totul. Filmul pare mai mult un documentar de lungmetraj despre un om care a schimbat istoria, cu multe, mult prea multe şi prea pe repede înainte expediate filmări la tv, de arhivă. Nu cu acţiune, ci doar un comentariu al vocii din off din care aflăm de ce această femeie contează atât. Cu multe altele nespuse, cu prietenia cu Reagan expediată într-un singur cadru în care cei doi dansează, trecând prin greve şi bătăi în stradă, conflictele din Insulele Falkland ca atunci când zappezi prin canalele de ştiri. Însă chiar şi aşa, nu poţi să-ţi iei ochii de la ecran, nu ştii ce urmează.

Sigur, tur de forţă pentru Meryl Strep – voce, accent, postură -, cu toate că rămân la părerea că nu ar fi trebuit să se realizeze un film, în acest mod, căci nu mi se pare fairplay ca eroina să fie în viaţă şi arătată astfel. Nu în pat, nu bântuind în cămaşă de noapte. Chiar dacă dânsa a scos o carte de memorii şi finalul o arată plină de speranţă, cu viaţa care merge mai departe.

La un moment dat, repetarea aceluiaşi procedeu – fiecare mişcare în cadru a bătrânei este legată (vizual) de o acţiune de a ei din trecut, explicând astfel ascensiunea şi mergând pe firul memoriei, ajunge să facă filmului un mic deserviciu. Dar e şi greu de concentrat, la o adică, momentele cu plusuri şi minusuri din viaţa liderului Partidului Conservator.

Intimist şi static, enunţiativ, pelicula nu este un mare film biografic. Regizoarea nu e încă pregătită pentru genul acesta de film politic. Pentru un model atât de strălucitor, filmul este mult prea moale. Alegerea unui fel lejer de a trece printre vârstele acestei “bosslady” bifează doar cuminte bornele cunoscute. Să nu uităm că a dăruit din viaţă 11 ani şi jumătate, timp în care familia a fost sacrificată pentru un crez, pentru ţară. Şi uneori nu prea înţelegi de ce a fost atât de mare, de controversată. Rămâne însă bucuria unui discurs filmic interesant de privit, ca şi asistarea la dezlănţuirea a două forţe ale naturii, actriţa protagonistă şi modelul ei. Finalul, frumos, liric, dramatic, dar cu o dorinţă de bine şi speranţă, ridică mult filmul.

Tags: , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: