A fost odată în Sud – Django Unchained

Un film de Quetin Tarantino promite de fiecare dată să nu te lase indiferent. Poate să îţi placă mult, să te irite, să ţi se pară prea violent şi de serie B, cu rezolvări ilogice ca în manga, dar îl vei vedea. De ani de zile acceptăm stilul aparte al regizorului american, cu umorul, sângele şi genurile amestecate. De data aceasta el compune o poveste jumătate western spaghetti, jumătate dramă despre Sudul american cu plantaţii şi proprietari de sclavi. Şi, din acest mix, el ne oferă un film acid, cu personaje de culoare la putere, aşa cum nu au mai fost prezentate până acum. Christopher Waltz a luat deja Globul de Aur şi zic să vedeţi de ce l-a meritat.
“Django, cu d moale”.

Filmul acesta s-a născut deja clasic. Tarantino, cu efervescenţa lui tipică, frumoasa lui nebunie, s-a apucat să realizeze o peliculă despre un gen iconic, foarte american, primul western din filmografie, dar cu preaplinul stilului său.

Port.hu imageZburdalnic, sprinţar de-a dreptul, cu mimică extraordinară la toţi actorii (mulţi pe contre-emploi şi aproape de nerecunoscut) – Don Johnson în costumul alb de proprietar sudist, Waltz cu barbă căruntă şi mustaţa pe care şi-o răsuceşte cu plăcere (şi comic), Jamie Foxx călare, îmbrăcat în costum albastru de mătase, de valet, Samuel L. Jackson ca servitor bătrân foarte dedicat stăpânului, DiCaprio pretenţios proprietar de sclavi, pentru prima dată în rol negativ.

Nu e un film de frontieră, ci, în mod neaşteptat, unul despre Sudul ultratradiţionalist, dar foarte departe de cel din “Pe aripile vântului”. Cu totul altele sunt raporturile între stăpân şi sclavul său. Acum sunt mai vizibili, mai guralivi, învaţă să fie liberi, măcar în gândire. Un amestec original de genuri, violent şi comic, neruşinat şi fără limite. Mai mult cu stilul lui Robert Rodriguez decât al unui maestru de filme clasice. Plus un cowboy de culoare, călare, cu fular şi schiuri.

Umorul scapără ca biciul şi, în ciuda violenţei, râzi des şi tare. Tarantino înghesuie toate amintirile şi lucrurile care i-au plăcut în cărţi, filme vechi şi noi, benzi desenate şi muzică şi realizează un western atipic, vibrant, modern, original, foarte adaptat vremurilor noastre. Mr. T. reuşeşte să facă uitat “True Grit” şi parcă să întreacă “Necruţătorul”, westernul revoluţionar al lui Clint Eastwood. E drept, aruncă cu curaj în aer toate tipologiile, aduce violenţa din westernurile spaghetti şi problemele rasiale.

Realist, la ani distanţă de westernurile psihologice, solare şi prăfoase de la Ford încoace, cu mult noroi şi o stradă principală deloc goală pentru schimb de focuri, ci plină cu şiruri de sclavi negri în lanţuri şi cu botniţe de fier. Nici urmă de indieni.

Este povestea unui doctor german venit din Europa devenit vânător necruţător de recompense în America. Când salvează un sclav fugar, viaţa amândurora se schimbă. Ca în “True Grit”, şi aici avem o echipă, un tandem neobişnuit pentru gen. Acolo era o fetiţă şi un bătrân pistolar, aici un alb european, vorbăreţ şi descurcăreţ şi un sclav tratat ca un om liber. Şi, desigur, un tandem la fel de ciudat şi o poveste neabătută despre răzbunare ca în “Undeva, cândva în Vest/C’era una volta il West” al lui Sergio Leone. Pe tot parcursul poveştii unul donează, normal, celuilalt câte ceva din experienţa proprie, iar drumul îi apropie, îi descoperă, îi face să se respecte. Misiunea lor periculoasă e pe muchie de cuţit.

Port.hu imageWaltz, foarte calm, cum îl ştim din toate rolurile, dar cu minunate accente comice (chiar ar merita un premiu de interpretare), cu pistolul lui mic şi pelerina de stofă (aşa cum în filmele italiene erau străinii cu şepcuţă de stofă) – nu poţi să îţi iei ochii de la el.

Însă nu atât actorii (de altfel foarte bine aleşi), nici scenografia, nici hemoglobina cu care sunt împroşcaţi pereţii din plin (cum îi place regizorului să se amuze), cât, mai cu seamă, coloana sonoră dă sarea şi piperul. Cineastul american foloseşte muzica maestrului Ennio Morricone, multe cadre fiind clar trimitere la filmele violente ale lui Sergio Leone. Chitară, operă, hip hop chiar – care dă foarte bine – se îmbină la ţanc într-un soundtrack reuşit. Cum să nu zâmbeşti când auzi tema muzicală din “Doi catâri pentru sora Sara”?

Rezolvări comice gen pistolul lui Indiana Jones, multe care înşală aşteptările spectatorului (savuroasă cavalcada la lumina torţelor, dar încheiată cu o poantă a la fraţii Coen!), ceva nuditate şi filmări cum nu există la niciun western, peisaje desfăşurate şi aici plastic şi larg, câteva flashback-uri lirice şi în culori diferite, cu filtre, plus Tarantino însuşi cochetând cu un rol mititel cu o ieşire neobişnuită din cadru.

Este filmul care face praf toată mitologia Vestului, dar atât de bine, cu atâta umor şi splendid filmat, încât îl accepţi şi doreşti să ai “Django” în colecţia ta pentru vizionări ulterioare cu prietenii.

Chiar dacă înspre final face o burtă, acţiunea şi regizorul dând ocazia pe îndelete ca marile vedete DiCaprio şi L. Jackson “să-şi facă numărul”, acest western democratic te ţine cu ochii larg deschişi Îşi revine, iar înfruntarea finală e antologică.

Se pare că un singur glonţ nu e de ajuns. Quentin Tarantino, bine ai revenit.

Tags: , , , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: