La bine şi la greu – Et si on vivait tous ensemble?

Cinci foarte buni prieteni de-o viaţă – două femei şi trei bărbaţi – hotărăsc să se mute împreună, după ce unul dintre ei e ameninţat de fiu că ajunge la azilul de bătrâni. Ei trebuie acum să se plieze, să se înghesuie, să se adapteze la spaţiul nou al casei unora dintre ei. Şi să lupte cu tentaţiile, cu sinceritatea, boala, bătrâneţea.
Multe replici miezoase, umor, scene mici originale, Pierre Richard aici nu în rol comic cât sfâşietor dramatic al celui care-şi pierde minţile, Jane Fonda bolnavã incurabil, cu funia vieţii foarte, foarte scurtă. Un subiect cu un nod în gât, dar oferit degajat, cu discreţie şi calm.
Dacă v-au plăcut actorii din distribuţie când erau tineri, să îi vedeţi acum!

Filmul tânărului regizor, aflat foarte la începutul carierei, Stephane Robelin, te prinde, te face să pufneşti des în râs, îţi dă de gândit, îţi mai stoarce şi câte o lacrimă, mai ales înspre final. O dramedie despre cum reuşesc să să descurce cei de vârsta a treia.

Port.hu imageDin start trebuie spus că distribuţia este o minune. Cinci actori de calibru şi de cursă lungă au generozitatea să-l lase pe cel de alături să strălucească, bucurându-se de fiecare scenă.

Este un film vorbit în franceză şi inclusiv Jane Fonda, revenită în Franţa după tinereţea tumultoasă alături de Roger Vadim, vorbeşte cursiv această limbă (îi apreciem efortul).

Două femei, bune prietene (Fonda şi Geraldine Chaplin – chiar nu se putea găsi actriţe de vârsta lor mai subţiri, mai fragile), partenerii lor (Pierre Richard – iar într-un rol uşor năuc, candid, cum au fost toate cele care l-au făcut celebru, dar aici cu surdină şi tragic în sine, cu momente de mare, mare emoţie – şi Guy Bedos – şi amândoi îşi ironizează uşor partiturile şi rolul civil). Lor li se alătură un prieten delicios, mereu cu poftă de viaţă, insaţiabil după sex şi femei, un Claude Rich amuzant de privit. Şi, ceea ce contează la film, la poveste este faptul că nu e vulgar, excesiv, nici atunci când personajele vorbesc despre tabu-uri, despre nevoile sexuale ale vârstei în zenitul vieţii. E atâta gingăşie, atâta tandreţe la personajele acestea, fără să fie ele însele speciale. Sunt bătrâni de vârsta a doua spre a treia, intelectuali, middle class. Interioarele nu contează. Oricum spaţiul s-a redus la un pat, la un scaun, la o fereastră.

Şi aproape jumătate din film priveşti minuscule scene casnice, când prietenii se întâlnesc, îşi umplu timpul cu un grătar, cu o plimbare cu căţelul, prin oraş. Fiecare cu problemele lui. Mici detalii despre cuplul care a îmbătrânit împreună, cu toleranţă şi dragoste, cu obişnuinţă, dependenţă, înţelegere şi tandreţe. Şi, la fel, detalii despre trupul care trădează spiritul încă verde – fie că e vorba de o boală gravă sau senilitate.

Şi regizorul şi actorii talentaţi cu tehnică perfectă ştiu să aducă gramajul perfect al micilor gesturi cotidiene, universal valabile.

Abia din a doua jumătate, când ei chiar se mută împreună, cum propune titlul, când secretele ies la iveală şi spaţiul devine prea strâmt, frica urcă nu numai în eroi, ci şi în spectator. Timpul scurt, minciunile mici necesare pentru liniştirea celuilalt, neputinţa şi fragilitatea ireversibilă strâng de gât.

Port.hu imageLa începutul anului am văzut pe TV5 piesa de teatru “La verite”, cu un excelent Pierre Arditi. El află pe parcurs că soţia l-a înşelat cu cel mai bun prieten, aşa cum şi el l-a înşelat pe el cu soţia acestuia. Şi piesa e o înşiruire de gaguri şi amuzante descoperiri. Şi iată şi aici în film, în mod comic şi neaşteptat, exact genul acesta de combinaţii erotice, cu revelaţii târzii şi împăcări tandre.

Ca să facă mai clară conştientizarea că prezentul trebuie trăit, savurat la secundă, regizorul introduce în poveste, în grup, un tânăr, pretext pentru observaţii comice, pentru mărturisiri sincere, pentru diferenţe. El ajunge astfel, întâmplător, providenţial, să-şi facă prieteni şi o familie (Daniel Bruhl, pe care îl ştim din “Good-bye, Lenin!”, şi el vorbind în franceză, practic pentru el şi Fonda un film internaţional).

După cadrul inedit cu piscina din “Mammuth”, regăsim şi aici cu plăcere unul plastic cu bazinul gol, o scenă frumoasă, o mică poezie romantică. Fuga din spital e aproape burlescă, iar finalul, foarte original, îţi rămâne pe retină şi în suflet mult timp după ce filmul s-a terminat. “Jeeeeeaaaaanne! Jeaaaaaaanne!” Şi porţi strigătul acesta de disperare şi speranţă după tine.

Câţi dintre noi ne gândim la timpul care trece? Şi câţi, indiferent de vârstă, îndrăznim să privim fără să clipim spre moarte? Din păcate, aceasta vine implacabil, iar ieşirea din scenă poate să fie demnă, patetică sau mai puţin. Aici trecerea e veselă şi blândă, doar absenţa e mai greu de suportat.

Regizorul oferă o soluţie, jumătate în glumă, jumătate în serios.
De văzut.

Tags: , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: