But the tigers come at night… – Les Misérables

Câştigătorul de anul trecut al Oscarului cu “Discursul Regelui”, Tom Hooper,  ne aduce acum un musical, adaptare după romanul binecunoscut al lui Victor Hugo. Revoluţia în fundal, o poveste delicată de dragoste care se naşte şi povestea unui bărbat care a avut voinţa să se schimbe. Totul cântat de actori mari de la Hollywood, pe care nu i-am mai văzut în ipostaze canto lirice.

Din păcate, la noi nu există apetenţa pentru musicaluri, de (prea) multe ori mi s-a întâmplat să fiu într-o sală şi o găină să spună tare, nesimţit – “Aoleu, asta iar cântă!”.

Port.hu imageAmericanii, încă din şcoală, sunt bucuroşi, onoraţi să fie aleşi şi să joace în spectacolul de an un musical de pe Broadway. Câţi dintre actorii mari nu au pornit de aici?

Filmul de faţă vi se oferă cu acest handicap. Aproape deloc vorbit, în totalitate cântat, o ecranizare după un roman-fluviu, un musical care bifează generos, atent, multe, multe scene-cheie din romanul lui Victor Hugo şi ilustraţiile la acesta, toate bune pentru şantajul emoţional.

Povestea ocnaşului Jean Valjean care e condamnat pentru o pâine şi a dulăului aflat mereu pe urmele lui, ambiţiosul poliţist Javert, a cunoscut multiple versiuni, încă de la naşterea cinematografului. Şi mereu, actorul din rolul principal, masiv şi colţos (Jean Gabin, Depardieu, Liam Neeson fiind cei mai aproape de modelul literar) străbate povestea resemnat.

Musicalul a avut mare succes în Franţa, a ajuns cu bine şi pe Broadway, iar arii din el se cântă acum peste tot. Avem în minte clar cazul Susannei Boyle care a umplut ochii de lacrimi cu electrizanta sa audiţie la Britain Got Talent cu “I Dreamed a Dream”.

În mod neaşteptat, francezii au dezvoltat cu succes genul acesta de spectacole, “Romeo şi Julieta” fiind exemplul cel mai elocvent. După “Fantoma de la Operă”, musicalul din 2004, care forţa limitele actorilor (pe care nu ştiam că îi ţin puterile pentru asemenea partituri dramatice – Gerard Butler, Emmy Rossum şi Patrick Wilson), iată iar propunerea să intrăm cu grijă într-o convenţie muzicală.

De data aceasta numai nume mari – Hugh Jackman (mai des auzit cântând, aici excelent), Russell Crowe, Anne Hathaway, Amanda Seyfried (încă o auzim în “Mamma mia!”), Eddie Redmayne (cu una din ariile cele mai emoţionante), Sacha Baron Cohen. Plus regizorul, Tom Hooper, adică cel care a câştigat anul trecut premiile mari cu “Discursul Regelui”, tatăl frumoaselor, îngrijitelor miniserii tv “Daniel Deronda” şi “Elizabeth I” cu Helen Mirren. Adică garanţia că un superproiect de acest calibru nu are cum să fie un rateu.

Filmul începe direct cu cea mai spectaculoasă scenă, cea mai dificil de realizat de către echipă, cu ocnaşii în port trăgând de funii (şi cântând în acelaşi timp!) un vas eşuat. Este scena care dă tonul şi te introduce (cu bine) în film, în convenţie, în poveste.

Îmi aduc aminte ce am păţit după ce am văzut “Fantoma de la Operă”. Am tocit soundtrack-ul şi săptămâni întregi mi s-au învârtit ca muşte prin creier, hipnotic, obsedant şi în vis, arii dragi. Electrice, puternice. Numerele coregrafice – cel puţin două de antologie în genul muzical. Credeţi-mă, ştiu foarte bine istoria musicalului american. Şi iată-mă acum încercând să îmi aduc aminte părţi din ariile de aici şi mi-e aproape imposibil. Muzica lui Claude-Michel Schonberg e plăcută, dar are o surdină, o egalizare melodramatică cap-coadă, care te forţează să reasculţi ulterior muzica (cel mai bine – recomandare din inimă – concertul aniversar de 25 de ani şi pe youtube frumosul moment cu cei 17 Jean Valjean din spectacolele internaţionale!). Abia atunci îţi aduci aminte iar de emoţionantul “Bring Him Home”, de “Who Am I” – când Valjean îşi întreabă conştiiinţa după întâlnirea cu bunul preot care îi dă altă deschidere vieţii şi apoi când se întreabă dacă poate lăsa un nevinovat să ispăşească în locul lui. “Do You Hear the People Sing?” – unul din cele mai antrenante cântece de grup, un cor frumos. Sau delicata “In My Life” a Cosettei când se îndrăgosteşte. Aceasta se apropie de dulceaţa (şi a libretului, şi a muzicii, şi a vocii) de la cea din “Fantoma de la Operă” – “All I Ask for You”.

Port.hu imageActori buni şi frumoşi, costume multe şi atente la detalii, murdărie dramatică şi realistă, filmare în platou cu scenografie mai gotică decât de obicei. O variantă în care se plânge mult, plouă mult, se invocă cel mai des până acum forţa divină. Javert şi Valjean, vânat şi vânător deopotrivă, având nevoie de ghidare, de ajutor. Valjean de aici este cel mai credincios din toată galeria de chinuiţi. Se roagă în capelă, vorbeşte cu Dumnezeu, moare la mănăstire. Şi asta e frumos, asta e interesant, asta îi aparţine regizorului.

Însă lui i-a fost atât de frică de partea epică, să nu realizeze teatru filmat, încât îţi face ochii şi nervii praf cu o cameră nedrept de mobilă. Zbaterea acesteia, fâţâielile ei la filmările din mână nu adaugă tensiune acţiunii, doar indispune şi atrage atenţia mai acut asupra lungimii filmului.

Ariile de acum sunt cântate cu lacrimi în ochi şi curgând pe obraz, actorii se implică în rol şi, uneori, sunt mai buni în partea de joc decât de cântat. Şi nu ai cum să nu le respecţi efortul. Oricât de cârcotaş ai fi sau cât de mult vrei să creditezi povestea – altminteri foarte emoţionantă mereu – felul în care regizorul alege să pună camera, unghiuri care nu ajută acţiunea şi prim-planuri dese, îţi crează un mic recul. Nu te scoate din poveste, doar din emoţie.

Să vedem ce aduce nou acest musical. Începutul, mult mai înduioşător decât restul, Fantine bătută în stradă – Hathaway ataşantă, credibilă. O pudoare în a arăta mizeria, fie că e vorba de Fantine abuzată, fie că e hanul Thenardier-ilor, aici noutatea fiind că aceştia sunt pentru prima oară nu numai odioşi şi slinoşi, ci şi comici. Thenardier de aici nu mai iese învingător. De data aceasta Binele câştigă. Înspre final este liricoid, dar frumos de privit, de urmărit, foarte plastică ieşire din scenă în lumină a protagonistului.

Eponine este aici înduioşătoare. A fost şi în alte versiuni urâţică, dar aici are o arie extraordinară, de care Samantha Barks (aceeaşi din spectacolul aniversar) se achită perfect.

Duete şi trio reuşite, când vocile se împletesc (“One More Day”!). Dar şi multe scene statice de cor cu toţi şezând.

O copilă care dă clasă multora dintre adulţi, în rolul Cosettei mici.

Filmări aeriene interesante, cu un Paris refăcut din machete şi digital.

Javert cântându-şi pentru prima oară ura şi intoleranţa la înălţime, pe acoperişurile Parisului, ca altădată Quasimodo. Şi căderea lui, de la mare înălţime, exact ca cel diform, un moment dramatic, reuşit.

Un Marius frumos, cu voce bună, purtat printr-un canal cu adevărat îngrozitor.

Ceva kitsch cu glicina la fereastră şi un fluture buimac care dă din aripi în răceala nopţii, pe gard, lângă îndrăgostiţi.

Oraşul aproape invizibil, doar câteva faţade, o străduţă îngustă. Baricada cu miros de butaforie, de platou.

Însă finalul, plin de energie, de speranţă şi de îmbărbătare, salvează tot.

Filmul are câte ceva pentru fiecare. Depinde doar de voi dacă vreţi să vedeţi, să simţiţi, să îngânaţi, să acceptaţi această veche poveste despre ispăşire.

Tags: , , , , , , , , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: