A fost frumos – Amour

Între două coperţi negre – genericul de început şi cel de sfârşit, fără muzică în mare parte (cu atât mai impresionant cu cât personajele sunt melomane) – o poveste de viaţă, de rezistenţă, de supravieţuire, de cuplu de cursă lungă.

Port.hu imageŞtim că regizorul austriac Haneke nu ne menajează şi nici nu-şi doreşte ca spectatorul să rămână pasiv la vreuna din poveştile lui. Toate dure, foarte rele, cu detalii şi scene ce te lovesc peste ochi, lăsându-te deseori fără suflare, perplex., departe de drăgălăşeniile casnice ale altor confraţi.

Mai puţin şocant şi tensionat ca “Ascuns/Cache”, filmul de faţă este şi cel mai uman, mai blând şi înţelegător cu personajele sale. Un cuplu, doi bătrâni simpatici, doi burghezi comod aşezaţi în statutul lor, cu liniştea celor care au acumulat frumuseţi şi acum se bucură de toate obiectele estetice care le populează, le mobilează viaţa, micul lor univers dintr-un apartament din Paris.

Zeci de ani de convieţuire i-au adus în acest punct de liniştită acceptare, de caldă grijă pentru celălalt. Iar scenele de început, fără explicaţii, îi arată în casă, pe stradă, la masă. Şi, cadrul cel mai frumos din film, în sala de teatru şi concerte, ei spectatori astfel poziţionaţi încât, chiar şi în marea de oameni, nu îţi iei ochii de la ei, cu spectatorul din sala de cinema privind spre scaune, în unghi subiectiv, de pe scenă. Un cadru frumos, reuşit, original, rafinat, care îţi apropie personajele. Vei urmări micul lor concert de cameră.

Doi oameni în vârstă care au îmbătrânit frumos, cu demnitatea intelectualului înţelegător. Şi, de la această întoarceare acasă de la concert până la plecarea finală, Haneke umple cu mici detalii psihologice o poveste crudă, cum nu s-a mai spus.

Fericirea piere, complimentele încep să se subţieze, toleranţa se toceşte, mila ia locul dragostei, sacrificiul pe cel al ajutorării din obligaţie. O pantă descendentă, foarte bine conştientizată de ambii eroi ai poveştii, cel care sprinjină şi cel direct implicat, lucizi că va veni o clipă când caruselul se va opri.

Vrei să afli mai mult, să-ţi explici prinul cadru când vin poliţiştii şi pompierii, să afli răspunsuri, să înţelegi cum şi de ce s-a întâmplat. Şi povestea porneşte pe firul (mic) al memoriei, într-un trecut nu foarte îndepărtat.

Trupul, maşinărie complicată şi necunoscută, trădează deseori, fără alarmă cât de mică de prevenire. Doamna Anne păţeşte asta într-o dimineaţă, o zi ca oricare alta, la micul dejun, când îngheaţă, când gândurile îi dispar rătăcite în ceaţă, când spiritul se înalţă din carcasa trupului. Un atac, o operaţie, o pareză pe partea dreaptă, o mână ţinută pumn, delicat, chircită sub sân. Soţul o aduce acasă în căruciorul cu rotile. Şi, din clipa aceea, el devine asistentul, menajera, brancardierul, bucătarul, infirmiera, pompierul alarmelor fiecărui geamăt.

Jean-Louis Trintignant revine după o îndelungată pauză de 14 ani pe ecrane cu un rol la fel de introvertit ca şi cele de tinereţe, care l-au făcut celebru. Actorul ştie cu economie de mijloace să-ţi arate cum răbdarea începe să-i fie pusă la grea încercare, când cererile alintate (ca ale oricărui bolnav) încep să-l facă să-şi dorească o staţie, o gară, o fugă.

El este prezent practic în fiecare cadru şi camera îl cercetează cu o curiozitate medicală, ca sub lupă, cu mişcări de urmărire, de parcă vrea să îi privească peste umăr (de altfel, Haneke transformă camera de filmat în al treilea personaj, unghiul său subiectiv – al nostru – făcându-ne franc, impudic părtaşi la degradarea unui trup, la deşirarea unor funcţii vitale în intimitate, la scufundarea în neputinţă.

Port.hu imageÎnsă filmul e mai degrabă meritul actriţei Emmanuelle Riva, mare frumuseţe a cinematografiei franceze (şi nu numai), celebră pentru iconicul “Hiroshima mon amour”. Se pare că filmele cu “amour” în titlu îi poartă noroc actriţei franceze, căci acum, cu acest rol dificil, reuşeşte să facă istorie. Ea intră cu partitura sa în cursa pentru Premiul Oscar, la categoria Cea Mai Bună Actriţă, detronând-o pe Jessica Tandy care câştiga la 80 de ani cu “Driving Miss Daisy”. Riva, la cei 85 de ani ai săi, este cea mai în vârstă actriţă care a luptat pentru recompensa filmică. Şi, dincolo de vârstă, ea are curajul să-şi arate trupul octogenar (unul din tabu-uri în film), acceptă ca Haneke să-i filmeze personajul în cele mai umilitoare ipostaze, când ridicatul de pe WC înseamnă un efort sisific sau trupul gol împuţinat e frecat de mâini străine la duş, când piciorul ridat, paralizat nu vrea să mai funcţioneze şi soţul i-l mişcă mecanic, într-o gimnastică pentru păpuşi. Asistenta plătită să aibă grijă îi perie părul fără milă şi (cadrele mereu statice, cu camera fixă, care măreşte clautrofobic tristeţea) zgomotul metalic care ară ţeasta bolnavă îl resimţi vehement în stomac.

O poveste universal valabilă, atât de uşor de recunoscut de toţi care s-au confruntat cu boala celor dragi. Haneke sparge de câteva ori tiparul repetitiv de schimbat-somn-mâncat cu vizitele fiicei, Eva. Isabelle Huppert, actriţă dragă regizorului, joacă aici cât de uscat poate, distrată, cu detaşare, chiar şi când plânge. Tipuri diferite de iubire.

Cadre splendide cu casa dichisită, rămasă singură ca un copil bosumflat. Camerele şi holurile goale, în care vorbele nu mai saltă în aer. E frumos cum gradează, cum şi când decide Haneke să mai strecoare un amănunt, un accent care să te facă şi mai atent, la pândă. Ca venirea tânărului Alexandre (cu adevărat şi în viaţa reală mare pianist acest Alexandre Tharaud), care te face în sală să conştientizezi şi mai puternic cine sunt şi cât de gravă este pierderea simţurilor, cu atât mai mult cu cât vârsta şi boala nu deteriorează şi creierul. Amintirile rămân, ca şi ideile, gândurile.

Finalul nu poate fi decât unul singur, a fost anunţat chiar de la debutul filmului. Şi aştepţi uimit, să vezi până unde, cât de jos, de deraiant duce regizorul suferinţa amândurora. Răbufnirea finală, marca regizorului, vine negreşit şi, ca de obicei, te ia pe nepregătite.

Filmul e perfect şi dur, cu strălucire de diamant. Clar, sec, fără artificii. Lent, la fel de înspăimântător ca frica. Lung, dar fără să simţi timpul cum trece, 100% cum eşti atent, absorbit în poveste.

La Haneke, moartea nu e un bărbat frumos, nicio femeie ca la Jean Cocteau, nu are înger cu aripi de puf. E doar o trecere, o simplă uşă. Moartea poate să fie la fel de simplă ca o plecare.

Tocmai de aceea mai năucitor, mai dureros, mai nostalgic.

 

Tags: , , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: