Ce faci duminicile? – Silver Linings Playbook

Cartea lui Matthew Quick este ecranizată de regizor-scenaristul David O. Russell, cel care a intrat pe culoarul privilegiat al covorului roşu cu ultimele sale filme – drama de război “Regii deşertului” şi emoţionantul “Luptătorul”. Acum se întoarce la genul comedie, ca în “Cochetând cu dezastrul” de la începutul carierei şi îi iese un film proaspăt.

Port.hu imageFilmul de faţă a rulat deja cu succes la el acasă şi a intrat la nominalizări Oscar pentru regizor, scenariu adaptat, actor şi actriţă – rol principal şi secundar (Jennifer Lawrence a câştigat Globul de Aur – “I bet Meryl!”).

O poveste cu personaje disfuncţionale şi gaga, atât de pe placul Academiei Americane, care reuşesc să iasă la suprafaţa vieţii, să găsească un sprijin, o supapă, o rezolvare.

Comedie romantică cu replici-serie de palme, obraznice, jonglerii verbale în aer ce forţează actor şi spectator să fie mereu în priză. Gaguri verbale strălucitoare ca în comediile sofisticate din deceniul 4 sau sitcomurile tv, războiul sexelor ca un meci de box, situaţii la fel de ciudate, ipostaze familiale egal neaşteptate precum în “Nu poţi să o iei cu tine” al lui Frank Capra.

Şi, chiar dacă povestea are ca personaj principal un tânăr cu afecţiune bipolară (scene destule în care ni se arată – comic – schimbările sale de dispoziţie), un tată distant, violent, care nu poate şi nu ştie să comunice (Robert De Niro arătând foarte bine, rolul aducându-i încă o nominalizare la Oscar pentru rol secundar), greutatea şi frumuseţea filmului stau în întregime pe umerii tinerei actriţe Jennifer Lawrence. Şi nu, nu o ştim din “Jocurile foamei” (încercăm să ne ştergem din minte prima parte, aşteptăm continuările trilogiei), ci din tensionatul “Winter’s Bone/Mâinile tatălui meu”, câştigător la Sundance şi nominalizat la Oscar. Acolo Lawrence ne-a demonstrat că nu e doar un chip frumos, că ştie actorie, că e credibilă, că are forţa să umple ecranul. Acum, cu părul ridicat, machiaj mult şi un personaj cu renume prost în cartierul din suburbie, cu voce joasă, priviri pe sub gene şi scene cu un farmec aparte, te ţine cu ochii pe ea. Îi rezistă lui De Niro în acelaşi cadru (iar seniorul actor şi regizorul îi dau voie să strălucească), îl completează pe Brandley Cooper într-un tandem original. Nu sunt retardaţi ca în alte filme, nu sunt criminali ca în atâtea, doar doi tineri singuri şi suferinzi care au parte de a doua şansă.

Filmul este de studio, dar are aer de film independent. În cea mai mare parte fără muzică, cu certuri şi tăceri sugestive, fără să fie un film mare, îţi rămâne în suflet. Nu reţii povestea sau replicile, doar forţa mesajului pozitiv. Nu ştiu cât de credibil, dar necesar genului şi publicului.

Port.hu imageRotund, începând şi terminându-se cu vocea lui Cooper din off – dar cu semne diferite -, filmul se încheagă încet, cu detalii fugare care dau poveştii un gust dulce-acrişor.

Camera mobilă, cu multe tăieturi şi unghiuri, nervoasă şi curioasă, cercetându-şi de aproape personajele, dă filmului ritm, un suflu alert.

Umor şi situaţii realiste de viaţă, de cuplu, de familie pe placul tuturor. Aproape ca în comediile sociale ale lui Ken Loach.

Când furia încetează şi certurile nu mai au rost, când dragostea îşi face iar loc, personaje, poveste şi film se îmbogăţesc cu sens.

Şi, cum nu se poate ca într-un film american să lipsească spital, tribunal sau Crăciun, rezolvarea are loc de sărbători. Nu ca să fie comic (a fost în scenele dinainte, de Halloween), doar cu un plus de emoţie.

Personaje secundare interesante – Julia Stiles şi Chris Tucker puţin pe contre-emploi amândoi, bine.

Războiul tată-fiu se stinge într-o scenă lirică şi una finală de competiţie. Cu toate că filmul virează către tema din “Dansuri de societate/Strictly Ballroom” al lu Baz Luhrmann, nu deranjează. Scena dansului, fără să fie antologică, nemaipomenită, place, e bine filmată, se încheie standard.

Sărutul, ca în basme, e obligatoriu. Ca şi intrarea în normalitate, familie şi cuplu.

Fără candoarea, stranietatea personajelor din “Eu, tu şi toţi pe cei care îi ştim”, filmul Mirandei July, şi îndrăgostiţii de aici câştigă pacea. Iar finalul, un pic lipit şi cam dulceag, pică bine, contragreutate la realitatea din jur.

Ce faci duminicile? Stau cu tine şi ne vedem împreună de viaţă.

Tags: , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: