Di, Silver! – Lone Ranger

Gore Verbinski, după succesele cu filme din genuri diverse – “Mexicanul”, “Avertizarea” şi trilogia “Piraţii din Caraibe” – revine la o poveste din Vestul Sălbatic. În 2012 a câştigat Oscarul pentru cea din delicioasa animaţie “Rango”. Eroul de acolo, inadecvat şi amuzant, a mers la inimile tuturor. Rămâne de văzut dacă şi personajele de aici vor fi la fel şi vor urca în box-office.

Port.hu imageIconicul justiţiar mascat e bine înşurubat în cultura pop americană. Erou de BD-uri, de ecranizări diverse, cel ce porneşte în aventură alături de prietenul său indian şi calul Silver e pe placul celor mari şi celor mici.

Versiunea nouă, mult mai alertă, comică, ireverenţioasă, politically (in)correct(ă), cu efecte digitale şi cascadorii uimitoare (dar amuzante mereu) pare cea mai reuşită. Proaspătă şi provocatoare, în primul rând pentru actori. Johnny Depp intră încă o dată în echipa regizorului şi reia într-o oarecare măsură date din abulicul personaj Căpitanul Sparow. Aşa cum în epoca mută a existat Lon Chaney, căruia i s-a spus “actorul cu 1000 de feţe”, la fel îl avem acum bun epigon pe Depp, plonjat mereu, cu plăcere, în ciudate roluri de compoziţie, bine ascuns sub machiaje speciale. De la început până la sfârşit, filmul stă mai mult pe umerii săi (ca să nu spunem pe faţă) şi, după ce vedeţi filmul, înţelegeţi de ce. Indianul lui, Tonto, aici cu accesorii după un personaj real, mereu obţinând gagul stând serios, cu replici spumoase, este contrapunctul forte la protagonistul alb.

Marea găselniţă a filmului este balansul între anul 1933, când un foarte bătrân indian (da, Depp) povesteşte şi 1869, perioada când are loc istoria propriu-zisă, cea din trecut. Este alegerea regizorului de a complica firul narativ ştiut, de a oferi un alt unghi de vedere, de a da profunzime unei povestioare de foileton.

Chiar dacă filmul îşi dă drumul mai greu, prima parte fiind mai calmă, mai plată, iar povestea romantică înmoaie destul de mult acţiunea, varianta nouă a Călăreţului are destule scene forte. Sunt multe trimiteri la alte westernuri celebre, peisaje ample, prăfoase, canionul întins ca la John Ford, ritm susţinut ca în comediile mute, detalii de îmbrăcăminte şi prim-planuri cu chipuri frumoase, dar de fiecare dată, în ultima clipă, clişeul e ocolit, citatul reinterpretat, uşor parodiat. Verbinski reuşeşte un western-omagiu, deseori original, chiar dacă scenariul e destul de schematic. Nostim este cum reuşeşte să încheie o scenă.

Filmul are suspans, montaj paralel, mai puţin umor decât te-ai aştepta în prima parte, însă începe să-şi intre în ritm, a doua jumătate, cu adevărat savuroasă, meritând toate bilele albe, cu acţiune cu sufletul la gură şi gaguri din plin.

Muzica, prezentă tot timpul în cadru precum la filmele mute, proptea puternică pentru tensiune. Cele câteva acorduri din muzica de la Sergio Leone sau, mai ales, energica uvertură Willhelm Tell din final adaugă accente comice în plus, binevenite.

Fiind livrat ca o glumă, cascadoriile, multe şi dificile, par simple, la îndemână. Însă, dincolo de a bifa cele două tabere – cei buni şi cei răi (foarte bine în rol negativ William Fichtner ca Butch Cavendish), politicianul şi bogătaşul corupt, ofiţerul laş, orăşeanul versus fermier, filmul se ambiţionează să facă trimitere la importante momente istorice, minuţios documentate, cele care vor fi aplaudate pe tot continentul american. Unificarea şinelor de tren transcontinentale Union Pacific este o scenă puternică în film.

Port.hu imageO creaţie de actori, de imagine şi costume, de replică – în ciuda unora care sună spart -, cu bune cele câteva momente dramatice (mai ales distrugerea triburilor). Ca şi picul de fantastic, ingredient potrivit pentru încă ceva efecte speciale.

Interesant pentru genul western este că aici pentru prima dată un indian pălmuieşte un alb, ticăloşii se travestesc în indieni ca să atace şi să strice tratatul, că bătrânii tribului vorbesc relaxat de soarele care l-a bătut în cap pe oaspete (aşa cum în serialul tv “Doctor în Alaska” nativii discutau despre filmele lui Bergman), indianul şi albul călăresc pe acelaşi cal (fie şi apăraţi de o umbreluţă roz), sau pe drezină, sau că rangerul aleargă întru salvarea indianului, că, parcă pentru prima oară atât de accentuat (cu toate glumele) masacrele nativilor au avut loc din cauza lăcomiei. Sosirea triburilor pe culme începe electric, pozitiv, asemenea venirii lui Gandalf în luptă şi se încheie tragic, ca finalul luptei din “Ultimul samurai”. O scenă reuşită de acţiune şi de redare istorică.

Merită să vedeţi filmul, pentru că ultimele secvenţe sunt de entertainment curat, cursă-urmărire reuşită, cascadorii şi umor în doze mari, ce vă vor bucura şi umple de energie. Cu morală amară, totuşi, despre indianul comanş care îmbracă haine europene şi intră în legendă.

Povestea Călăreţului Singuratic a ajuns cu bine în noul secol, pentru noile generaţii.

 

Tags: , , , , , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: