În lumina dulce a zorilor – Jagten / The hunt

Filmele nordice, încă din perioada mută, au vorbit despre prejudecăţi, fariseism şi intoleranţă în mici comunităţi în care toată lumea cunoaşte pe toată lumea, dar e nevoie de o simplă scânteie ca unul să devină outsider, ca să fie pedepsit.

Port.hu imageFilmele lor, grele de culpă, în general, pline de nuanţe şi de dramatice detalii psihologice au construit o şcoală puternică.

Pelicula de faţă, simplu livrată, plină toată de câmp-contracâmp şi cadre fixe, cu unghiuri frontale, cu tăieturi aparent neglijente şi lipsa masivă a muzicii, fără explicaţii, pune în balanţă fragilitatea existenţei protagonistului, cu valoare de simbol universal.

Povestea porneşte de la spusele unei copile angelice, care, respinsă de profesorul ei de internat, naşte o dramă, o minciună ce se întinde viral peste toate familiile, toţi vecinii, prieteni sau necunoscuţi.

De la cumplita “Ora copiilor”, piesa Lillianei Hellman şi ecranizarea ei în ferocele film al lui William Wyler din 1961, nu a mai văzut ecranul o poveste mai aspră despre paranoia comunităţii declanşate de inconştienţa unui copil răsfăţat. Acolo, în deceniul 6, era vorba de o minciună despre o legătură lesbiană între două tinere, frumoasele profesoare, Audrey Hepburn şi Shirley Maclaine în roluri introvertite, de forţă.

De data aceasta, Klara, copila de aici, îşi minte directoarea, îşi pârăşte profesorul de abuz sexual, o legătură pedofilă care inflamează lesne minţile tuturor.

Şi regizorul ţine foarte bine în balanţă imagini care să te facă suficient de confuz, ca suspiciunea să intre insidios în suflete. Lucas este profesor bun şi vesel, care îşi iubeşte sincer copiii mici de care are grijă la şcoală. Se joacă cu ei – şi e arătat în repetate rânduri cum se târăşte în patru labe cu toţi grămadă pe el -, îi ajută, glumeşte, îi îngrijeşte, chiar şi la baie, când au nevoie să fie şterşi la fund. Iar scena aceasta e vipera care te muşcă mai târziu, chiar dacă e clar că nu are cum să fie adevărat ceva în tot eşafodajul complicat, hiperbolizat al comitetului de părinţi.

Pentru ca lucrurile să fie şi mai complicate, povestea are loc în preajma Crăciunului, adică exact când toată lumea trebuie să se veselească, să ierte, să lase de la el. Plus, cu subplot suficient ca povestea să devină şi mai profundă, o soţie care s-a săturat şi a plecat şi un fiu adolescent care, plângând, încearcă să-şi găsească rostul, locul şi să înţeleagă ce se întâmplă. El, de altfel, are singura, chiar şi aşa, mai târzie, reacţie normală, este singurul care pune la îndoială, care-şi strigă întrebările.

Port.hu imagePentru că toată lumea ia de bune spusele celei mici, fără ca cel învinuit să fie întrebat, ascultat, înţeles. Prietenul de ieri devine într-o secundă duşmanul de azi, iar faptul că protagonistul trebuie să străbată aceleaşi străzi ca în trecut, să meargă în aceleaşi locuri, să se privească cu aceeaşi oameni la supermarket sau la biserică e un calvar asumat cu disperare. Ce faci, cum faci, cum să reuşeşti să înlături un răuvoitor care stă agăţat ca un pitbull de tine? Cum îi convingi pe ceilalţi de adevărul tău? Când eşti singur şi nimeni nu vrea să te asculte, să te susţină? Şi filmul se umple de scene mici, de interior, casnice, realiste, tensionate, în care tristeţea şi neputinţa eroului se acumulează palpabil, cu tăceri şi singurătate fără soluţii. El brusc foarte singur printre copiii pe care nu mai îndrăzneşte să îi îmbrăţişeze, el pe stradă, el bătut în magazinul universal…

Timpul, se spune, vindecă toate rănile. Cel acuzat, mai ales în cazul de faţă, când stofa umană e de calitate, va lăsa de la el. Firea bună îl convinge să meargă mai departe, indiferent de ce rană sau de cât de mult doare nedreptatea.

Titlul, dincolo de metafora hăitaşilor fără milă din comunitatea aţâţată, se referă şi la scenele reale de vânătoare, când el merge să împuşte un cerb. Şi crezi că, previzibil, punctul de climax va duce la o rezolvare ca în “Vânătorul de cerbi”, când eroul, întors după ororile războiului, nu mai este în stare să împuşte o creatură nevinovată, din turmă. Ştie prea bine, pe pielea lui ce înseamnă să vină de niciunde o lovitură perfidă de graţie. Însă filmul face un twist final, pentru că nu trebuie să uităm că filmul este unul nordic, iar comunitatea neo-protestantă e mult mai dură. Ea nu iartă şi nu uită.

Mads Mikklesen, ca actor în rol principal greu, dificil, concentrat, cu scene dure, cu plâns şi bătăi, îşi dovedeşte încă o dată valoarea. E timpul lui acum, iar lumea vorbeşte despre el pentru că are ce să arate. Camera şi publicul îl iubesc în orice ipostază. Uman şi liric, rolul său i-a adus premii, după cum veţi vedea singuri, pe merit.

Foarte local, foarte actual, perfect adaptat oricărei alte comunităţi de aiurea. Mai ţineţi minte câte îndura mama criminalului în “Trebuie să vorbim despre Kevin”? Să vedeţi câte păţeşte şi personajul mazilit de aici. De văzut, de discutat.

 

Tags: , , , , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: