Osama? – Zero Dark Thirty

Kathryn Bigelow este o Wonderwoman. Regizor dedicat, o femeie care a intrat în lumea bărbaţilor şi s-a ambiţionat să facă filme dure şi violente mai bine decât ei. Şi să-i iasă.

Port.hu imageÎncă de la început – Near Dark, filmul cu vampiri, dacă aţi văzut – a arătat că, lucru clar, nu va face filme cu poveşti siropoase, romantice şi comode. Celebră, film după film, pe măsură ce a luat premii, Bigelow a regizat “K-19: Submarinul ucigaş” despre drama celor prinşi în adâncuri şi apoi a dat lovitura cu “The Hurt Locker – Echipa de foc”, fiind prima femeie care obţine cu acesta Premiul Oscar pentru Cel Mai Bun Regizor, câştigând în faţa fostului soţ, James Cameron, care intrase în cursă ca favorit cu “Avatar” pentru aceeaşi categorie.

Şi iat-o doi ani mai târziu intrând la Oscaruri cu o poveste despre Bin Laden. Adică o poveste foarte atent documentată, realistă şi teribil de patriotică. De altfel, încă de la început, când, în ecranul întunecat se aud vocile din înregistrările celor implicaţi ca victime în evenimentele de la 11 septembrie, publicul (american în primul rând) este deja sensibilizat, convins şi trecut de partea ei.

Filmul – lung, foarte lung – expune pe rând, cu perseverenţă, chinuitorul drum de la o bănuială, o dorinţă de a găsi teroriştii care i-au atacat la ei acasă până la ceasul acela din noapte – cum spune şi titlul – când misiunea este îndeplinită.

Povestea se compune din mici scene cu aer de reportaj, în manieră documentară, fiind deseori spartă de inserturi cu data şi anul. Şi, spre deosebire de alte filme politice sau poliţiste, anul de acum care apare pe ecran este necesar, ca dovadă şi memento de cât de îndelungat a fost efortul, de cât timp a fost nevoie ca maşina politică de război americană să se pună de acord şi să acţioneze. Este o poveste originală, pentru prima dată arătată fiind implicarea CIA, cu agenţi trimişi pe teren în Afganistan, Pakistan, Kuweit. Sunt arătaţi acum agenţii care torturează, în încercarea de a smulge informaţii. Şi se urmăreşte partea birocratică şi ierarhică, prudenţa extremă a fiecărui gest.

Finalul, cu un grup operativ de soldaţi rodaţi să funcţioneze fără greş în situaţii-limită, înaintând în noapte cu precizie şi curaj, fără zgomot şi greşeală, este o reuşită tehnică. Camera foarte mobilă, montajul din scurt, suspans suficient. Bigelow şi-a dorit de data aceasta să ofere conaţionalilor săi pelicula perfectă de îmbărbătare, o răzbunare detaliată filmic pentru liniştirea şi satisfacţia tuturor. Accentuând pe cercetarea obsesivă pe durata a ani întregi, aproape cum făceau ziariştii porniţi pe urmele criminalului Zodiac. Cu diferenţa că ei sunt victorioşi. Filmul perfect de criză.

Regizoarea şi-a dorit un film puternic şi special, şi a ales de data aceasta o femeie aruncată în luptă, protagonistă care devine la fel de încăpăţânată în a-şi atinge scopul cum era şi poliţista Megan Turner (jucată de Jamie Lee Curtis) în filmul ei mai vechi “Blue Steel”. Însă de multe ori exagerările şi cele câteva clişee te îndepărtează de intenţia cineastei. Rezultatul este deseori la prima mână ca soluţie sau chiar comic involuntar. Protagonista încruntată şi obosită de aici se transformă într-o Rambo în fustă (pantaior, de fapt, ea neîngăduindu-şi pic de feminitate). Singurul ei fel de convingere fiind gura slobodă şi înjurăturile pe care le trânteşte ostentativ în faţa şefilor ei (chiar şi al celor de la CIA).

Port.hu imageEste un film patriotic, despre americani şi pentru americani, aşa că partea arabă aproape că lipseşte. “Culoarea locală” înseamnă câteva personaje cu turban pe o străduţă sau două burka şi un bar cu cei bogaţi. Clişee. Cu muzica aferentă. Asta nu înseamnă că scena de urmărire prin piaţă, în maşină, după cel care telefonează, este nereuşită. Dimpotrivă. Are nerv, e bine montată şi tensiune la fel de intrigantă ca cea din scena cu Hannibal Canibal Lecter care o urmăreşte pe Clarice şi ea îşi dă seama de poziţia lui după sunetele din jur în “Hannibal”. Sigur, sunt scene dure de tortură, dar au o surdină şi, nu atât o pudoare, cât o blândă cosmetizare, care să nu acuze prea tare. Filmul este bine făcut din punct de vedere tehnic, al imaginii, al montajului, e uşor plat ca abordare a subiectului. Nu are dimensiunea umană şi emoţională a unui “Syriana”, să spunem, nici tensiunea de la “Regii deşertului”.

Trei sferturi din acţiune filmat cu detaşare şi răceală, fără pic de emoţie. Tu, ca spectator european – zero empatie. Atentatele cu bombă care au avut loc de-a lungul anilor, după incidentul de la 11 septembrie, sunt arătate fugitiv, doar bifate. Există surpriza şi montaj bun, dar lipseşte emoţia.

O protagonistă puternică, o femeie pe care toţi bărbaţii o respectă şi o ştiu de frică – nu înţelegi de ce – transformă filmul într-unul feminist, de propagandă. Maya iese fără frică, singură în maşină, pe străzile unei ţări arabe aflate în conflict armat.

Sunt câteva cadre cu filmări aeriene şi cele de la sediul central cu tehnologie performantă prin satelit, un grup de actori tineri – cei care pleacă cu noile prototipuri la luptă -, Jennifer Ehle în rol de contre-emploi, după ce ni s-a fixat în minte cu “Mândrie şi prejudecată”, Jessica Chastain pe care o iubeşte camera, actriţa roşcovană în plină ascensiune profesională după “Culoarea sentimentelor”, Jason Clarke în rol ingrat de torţionar, Kyle Chandler bun în genul acesta de roluri de plan 2-3, aşezat şi de treabă, James Gandolfini masiv ca şef CIA. Pentru un film cu atâtea pretenţi şi ambiţii, cam puţin. Rămâne de aşteptat proba timpului, dacă e genul de film de revăzut.

 

Tags: , , , , , , , , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: