Taberele războiului – Lore

Sunt interesante filmele care se luptă cu trecutul, încercând să facă pace cu el. Iar despre al doilea război mondial avem sute de pelicule, de toate genurile. Pentru că în ultimii ani au apărut şi comedii şi parodii cu şi despre Fuhrer. De data aceasta, regizoarea australiană Cate Shortland decide să privească înapoi, ecranizând cu grijă romanul de război al lui Rachel Seiffert.

Port.hu imageApar şi aici imagini cumplite cu mormane de cadavre sau cu oameni numai piele şi os în faţa lagărelor, dar doar fugar într-o fotografie. Filmul lui Spielberg, “Lista lui Schindler”, puternic şi foarte emoţionant, atât de realist, de dur, de plastic şi de grafic în maniera sa alb-negru, este plin de scene-şoc, perfect documentate, cu detalii care să îţi rămână în creier. La fel “Pianistul”, filmul lui Polanski, cu scenele de groază şi dărâmături. Două etaloane în genul de război.

Cel de acum e, dimpotrivă, plin de culori vii, puternice, de natură, de verde crud văratec. Încetul cu încetul îţi intră şi el în ochi şi în suflet. Nu zic că maniera cea mai bună, dar un interesant mod de prezentare, atipic. Există şi aici, din plin, şantaj emoţional. Nu atât prin temă sau prin secvenţe de coşmar despre lagărele naziste, cât prin folosirea ca protagonişti a unui grup de copii mici şi frumuşei. Şi, moral vorbind, abordând tema nazistă din acest unghi de vedere, fără să fie cel al copilului din tabăra cealaltă care e forţat să omoare ca în rusescul “Du-te şi vezi”, ci a unor copii inocenţi şi inconştienţi, care întâmplători au părinţi nazişti, se ridică semne de întrebare în spectator.

Povestea de acum, originală, oferă alt punct de vedere asupra sfârşitului lui Hitler. Eroii nu sunt evrei, doar copiii unui ofiţer SS care dispare cu laşitate în ceaţă. Şi un tânăr care a furat actele unui evreu. Este perioada de după uniforme, de după atrocităţi, de după venirea americanilor. Este vara după sinuciderea lui Hitler, când a găsi de mâncare este dificil, indiferent de ce etnie ai fi. Este cealaltă tabără, nu privită cu înţelegere, cu pactizare cu adulţii părtaşi la rău, ci cea a odraslelor lor, copiii crescuţi într-o familie cu mama şi tată iubitor, fără să ştie că cel care te îmbrăţişează acasă este criminalul de război de lângă muntele de nevinovate carcase umane. Iar filmul regizoarei îţi oferă un drum spre maturizare şi pierderea inocenţei într-o manieră poetică, aproape idilică, contrapunct interesant şi neaşteptată surdină la povestera cruntă de război ce curge fără explicaţii.

Iar acestea, când vin, în sfârşit, în doar câteva detalii mici, sunt mai acute decât dacă ar fi fost jumătate de film. Câte poveşti nu am văzut cu împachetare febrilă a lucrurilor personale, privirea care face roată şi descoperă tragic toate nimicurile cu care se înconjoară oamenii de obicei, atât de neimportante în astfel de clipe? Scenele de aici, cu familia nazistă, montate fără muzică, cu camera urmărind nervoasă orice gest şi decenţă prusacă, fără lamentări şi lacrimi, sunt reuşite ele însele. Indiferent de ce front sau ce uniformă, o evacuare şi renunţare la casa familiei, e tragică mereu.

Port.hu imageRegizoarea nu ia partea nimănui, nu arată cu degetul mai mult decât ar trebui. Povestea imaginată de Seiffert urmăreşte doar călătoria celor de după cei care s-au bucurat de putere. Inocenţii care descoperă cu oroare că tot ce au fost învăţaţi a fost o minciună. Cei care trebuie să trăiască şi să-şi asume toată vina părinţilor până la sfârşit. Declarat sau doar inima lor, povara trecutului e mai înspăimântătoare uneori decât o fantomă.

Câmpuri cu grâu, păduri cu lumină blândă, flori şi gâze, râuri şi drumuri – în toate se simte parfumul verii, cu ţârâit de greieri, natura care-şi vede nestingherită de drumul ei. Şi prin Germania devastată (fără imagini cu clădiri bombardate), de la sud la nord, din Pădurea Neagră spre Hamburg, Hannelore alintată Lore, fata cea mare care e acum capul familiei, sora cu câţiva ani mai mică, cei doi fraţi mici şi un sugar care plânge străbat un drum spre libertate, spre bunica mamei, spre familie şi normalitate, o fugă de trecutul ruşinos. Este drumul lor, cu rele şi mai puţin bune care li se întâmplă, popasuri în case părăsite şi cumpărare de mâncare la schimb cu ultimele bijuterii ale familiei. Suferinţa copiilor, indiferent de tabără, în ororile războiului.

Filmul nu are multe replici, e mai mult de stare şi, desigur, de chipuri. Căci distribuţia e bună, iar prim-planurile frapante. Saskia Rosendahl, în rolul protagonistei care dă titlul filmului, cu părul ei blond-roşcat strâns în cozi, un chip cu care probabil ne vom mai întâlni, pentru că tânăra are talent şi camera îi iubeşte chipul. Muzica, cu ritmuri diferite, în succesiuni sacadate, acumulează tensiunea. Diferenţele de clasă, de etnie, elementele de îndoctrinare nazistă sunt plasate ici-colo, în detalii minore.

În mod ciudat, în ciuda dramei şi poveştii, nu există emoţie sau vreo scenă în care să empatizezi cu personajele. Cum te desparţi de trecut? Fiecare cum poate. Lore de aici poate să meargă înainte numai după ce îl face praf.

Tags: , , , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: