Trebuie să faci pace cu trecutul tău – Wolverine

 

13 ani au trecut de când l-am văzut prima oară pe eroul Marvel cu gheare de oţel sub forma lui Hugh Jackman. Până atunci fuseseră doar desenele animate din deceniul 9.

Port.hu imageFilmul cu actori care reunea eroii cu superputeri la şcoala bunului profesor Xavier aducea o distribuţie de vedete, un regizor inteligent (Bryan Singer probând asta şi înainte de serie cu antologicul “Suspecţi de serviciu” şi după, cu “Superman revine”) şi efecte ieşite din comun. Eroii tineri, frumoşi, justiţiari şi rebeli, cu costumele lor din piele, cu şarm şi carismă, îţi intrau pe sub piele. Mystique cu costumul ei de latex subţire pe pielea goală, Storm, Wolverine cu picul de senzualitate macho, aproape exotic în poveste, şi cu aspectul lui de Clint Eastwood tânăr te luau cu ei în convenţia poveştii SF. O lume reală şi, totuşi, cumva paralelă, în care totul e posibil. Mutanţii cei mai ataşanţi de până atunci.

Continuarea din 2003 nu a făcut decât să înmulţească cascadoriile şi luptele, să diversifice aspectul mutanţilor. Iar pe Wolverine şi mai sexy, mai dezlănţuit.

Trei ani după, în continuarea din 2006, eroul cu gheare retractile e, practic, protagonistul filmului în “X-Men: Ultima înfruntare”, ca în desenele animate, el este lăsat să se ocupe şi să apere şcoala. Multele scene de acţiune, cu el în poză cu ghearele scoase – de aplaudat de mari şi mici.

Şi, chiar dacă regizorul de la primele două s-a schimbat, linia vizuală trasată de el s-a păstrat, cu mici retuşuri insesizabile. Eroul-Lup primea în 2009 un film numai pentru el în “X-Men de la origini: Wolverine”, în care aflam mai multe date despre personaj, în care eroul dovedea că este şi sentimental nu numai un bătăios cu aspect tulburător de Eastwood din western-urile spaghetti.

Filmul prezent nu-l mai duce nici în viitor, nici în trecutul disco, ci îl lasă în prezent. Regizorul James Mangold, cel de la “Girl, Interrupted” şi “Knight and Day” ne oferă o variantă nouă a eroului Marvel, aşa cum nu am mai văzut-o. Pentru prima dată Wolverine e scos din context, adus în stradă, în cotidian. Experinaţa sa niponă, cea din flashback şi cea masivă din prezent, este plină de detalii omagiale (dar şi de clişeele de rigoare) pentru o ţară extraordinară. Japonia aduce nu atât partea de exotic în poveste, ci şi figuri exemplare, bărbaţi şi femei, pozitivi şi negativi. Donează poveştii coduri şi ritualuri, de la cel al onoarei, la cele de înmormântare şi servirea ceaiului. Este filmul în care strada are mai mare impact decât interiorul şi gadgeturile tehnologice. Un kimono este mult mai interesant decât un costum, tatuajele războinicilor din Yakuza (şi uşor recognoscibile) decât orice tapet, frescă sau filmare panoramică exterioară.

Ca şi în filmul trecut, povestea lui Wolverine porneşte înapoi, însă unul mai îndepărat de anii ’70, în plin război mondial aflat la final. Scena bombardării oraşului Nagasaki, originală, dintr-un unghi neobişnuit, este emoţionantă şi pentru un film istoric, şi pentru unul strict de acţiune. Dacă filmul şi-ar fi păstrat suflul şi ritmul din pregeneric ar fi fost un film mare, reuşit.

Mangold ne oferă o peliculă destul de statică, aproape teatrală în căutările eroului în propria conştiinţă, în scenele romantice (dese, care diluează acţiunea), în confruntările verbale dintre oponenţi. Acţiunea îşi dă drumul destul de greu, după un mic rodaj, iar povestea are destule goluri, mici trambuline pe care actorul (şi regizorul) să se odihnească când şi când.

Din Omul-Lup, Wolverine devine aici Câinele de pază şi nu e comic, actorul, cu concentrarea sa, reuşeşte să fie credibil mereu.

Scenele de luptă – pe care le şi aştepţi de la genul acesta de filme -, când vin, au toate ingredientele să te ţină atent. Urmăriri spectaculose, pe jos sau în aer, o luptă pe acoperişul Bullet Train-ului în plină mişcare sunt cascadorii interesante. Ciudat, poate mi s-a părut mie, nu la fel sunt luptele corp la corp. Filmate şi montate alert, absolut deloc ajutate de 3D, care putea foarte bine să lipsească, au de cele mai multe ori efectul de recul. Pierd spectatorul, scânteia magică de altădată nu există. Nu zic că te plictiseşti, doar că nu au forţa suficientă să placă.

Poate şi faptul că desele bătăi corp la corp cu mişcări de arte marţiale, că fugăririle prin oraşul Tokyo (ce se dezvăluie în flash-uri generoase) au un procent prea apăsat realist, mai mult de film poliţist decât de SF cu mutanţi. Ritmul e deseori on/ off, joc care te ia pe nepregătite, scenele încep şi se termină un pic haotic.

Port.hu imagePentru că eroul nu poate să fie singur în film, i se alătură câteva personaje interesante. Nepoata miliardarului nipon, filiforma Mariko (Tao Okamoto de privit cu atenţie), pe care Wolverine trebuie să o apere, un nemessis feminin în persoana doctoriţei Viper, blonda malefică dornică de putere, la fel de rea ca Mystique (Svetlana Khodchenkova foarte putenică în rol) şi Yukio, mica japoneză perversă cu părul de foc, excelent luptător, foarte bine în tandem cui Wolverine, cu umor şi rezolvări isteţe (Rila Fukushima de viitor). Şi în celelalte părţi erau femei puternice – Jean, Rogue, Storm, Mystique, toate mutante, fiecare cu temperamentul şi talentul ei. Însă cele de aici, mai puternice decât eroul însuşi, nu atât ca puteri fizice, cât ca prezenţă, transformă încet, dar sigur, filmul într-o peliculă – ciudat – feministă. Luptele şi twist-ul final înclinând decisiv talerul înspre partea aceasta. Nu e rău, dar nu mai este X-Men.

Bineînţeles, există corupţie şi răsturnări de situaţie ca peste tot. Însă în ţara cu codul cel mai ferm al onoarei, te-ai aştepta la splendide lecţii de acest gen, la înfruntări aproape poetice. Filmul are twist-ul său final, însă acesta îţi lasă un gust amar. În locul unui moment antologic, spectatorul primeşte un clişeu. Eroul american versus duşmanul istoric. Păcat. Fie şi aşa, într-un robot uluitor de argint.

Să nu înţelegeţi că aveţi timp să puneţi întrebări sau să respiraţi în timpul filmului. Acţiunea este destul de susţinută şi de furibundă, ca să nu vă lase să respiraţi. După abia apar mai multe semne de întrebare.

Hugh Jackman face ce poate într-un rol solicitant, deseori fizic, cu multe scene de cascade şi dificile scene emoţionale. Filmul merită văzut (şi) datorită lui, căci el este plăcut în fiecare cadru, chiar dacă unele seamănă cu cele din manga sau “Die hard”.

Un film dens şi lung cu destule efecte, cu găselniţe mici pentru toată lumea şi un post scriptum delicios şi criptic pentru fanii seriei.

 

Tags: , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: