Când copiii învaţă – Tanta agua

Filmul acesta sud-american nu are o poveste la fel de şocantă ca ultimele pelicule peruane sau chiliene văzute şi la noi. Minimalist, realist şi sincer, “felia de viaţă” poate înşela uşor aşteptările unui public obişnuit cu efecte şi rezolvări narative foarte simple, rapide şi clare, explicate pleonastic mură în gură.

Port.hu imageUn film proaspăt, de debut în lungmetraj de la două regizioare care lucrează mereu în tandem, cu bunele şi relele de la fiecare început de drum, însă clar proaspăt şi neprevizibil. O echipă tânără se subordonează cerinţelor celor două tinere regizoare şi povestea francă, nefardată are o directeţe a gestului imediat. De la aspectul protagonistului, cu burta şi fălcile sale nerase, la copiii fără multe replici.

Povestea se încheagă fără muzică, iar tăcerile grele, stânjenite ale celor trei porniţi la drum, în vacanţă, în concediu, sunt bine sprijinite vizual şi sonor de ploaia torenţială ce cade neîncetat. Substitut reuşit pentru toate lacrimile adunate de ei.

Cine doreşte ca în vacanţă să plouă tot timpul, să fulgere şi să tune şi piscina descoperită să fie inpracticabilă din cauza electricităţii aerului, să nu existe prea multă intimitate în camera mică de hotel şi nici televizor? Cu siguranţă că nu tatăl şi mai ales cei doi copii ai săi, Lucia, adolescenta şi Fede, fratele mai mic (foarte drăguţ copil ales, ar fi interesant să reziste şi să joace şi mai târziu).

Alcătuit ca un jurnal video, cu camera fixă, unghiuri subiective când obiectivul se substituie unuia dintre călători, pelicula aceasta dedicată “taţilor noştri” te prinde încet, dar sigur, cu farmecul ei simplu, cu momentele mici de frumuseţe, cu gesturi şi detalii care îţi merg la inimă.

Fără explicaţii, nu ştii, nu afli dacă ei sunt o familie disfuncţională, dacă părinţii sunt divorţaţi, despărţiţi, separaţi sau doar certaţi, aştepţi replicile care să “traducă” misterul, dar acestea nu vin. Fără muzică, fără multe cuvinte, în spaţii înguste – în maşină, în cameră, în pat sau la masă, camera urmăreşte cuminte reacţiile unor timizi care nu ştiu, nu au învăţat sau au uitat să comunice ca o familie.

Port.hu imageŞi încet, frustrarea, nemulţumirile mocnite, apa care şiroieşte plastic (mereu scene reuşite, lirice) peste maşină sau ei cu prosoapele în cap privind piscina peste care plouă puternic, spaţiul mic claustrofobic aduc o tristeţe uşoară, o nostalgie greu de cuprins în cuvinte, care te farmecă. Reuşit eseu cinematografic.

Bineînţeles că cei trei trebuie să se obişnuiască între ei, să înveţe să se apropie, să se asculte, să se ajute. Lent, cu paşi mici-mici, toate aceste etape sunt atinse, îndeplinite. Fără certuri, fără revoltă, fără prea multe reproşuri. Chiar şi când acestea vin, în sfârşit, sunt în continuare blânde, decente.

Nimic turistic, fără efecte şi planuri largi, ba din contră, cele cât de cât mai ample, de respiro, sunt cu râul peste care plouă şi ei sunt închişi în maşină şi citesc ci voce tare un pliant în care se laudă frumuseţile locului. Dar nu e acum momentul, iar scena este cu surdină amuzantă.

Povestea cere răbdare, are şi ceva burţi şi timpi morţi, exact ca această ieşire cu familia în care nu se întâmplă mare lucru. Abia spre final, când fata învaţă despre prima dragoste şi relaţia tată-fiică se consolidează ritmul devine mai alert, mai dramatic, te face curios mereu. Finalul poate nu aduce împăcarea, dar vine cu o uşurare şi o maturizare pentru toţi, cea care îi strânge împreună. Amintirle tandre urmează să vină de acum încolo.

Tags: , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: