Irezistibil – One Direction: This Is Us

Reality Show-urile din ultimii ani – Britain’s Got Talent, X Factor, Crezi că ştii să dansezi, venite după o serie de filme despre muzică şi dans, cu tineri, care au prins foarte bine – Street Dance sau Step Up -, au adus democratic câte o şansă pentru toţi. Mereu emoţionant de urmărit din sală, din public, pe youtube sau doar din faţa televizorului performanţa uluitoare la care ajung tineri ambiţioşi, veniţi din suburbiile lor. Toţi cei nominalizaţi printre ultimii 20, 10, 5 au prins aripi. Lui Adam Lambert, finalistul de la American Idol, i s-a propus să cânte cu Queen. Ce poate să fie mai onorant?

Port.hu imageÎn 2010, la ediţia din X-Factor, 5 puşti englezi de 16 ani participă cu sufletul strâns de emoţii la preselecţie. Ajung în lotul ultimilor 20, dar sunt eliminaţi. Flerul lui Simon Cowell, creatorul şi producătorul X Factor încă din 2004, simte la timp şansa unei reuşite. El este cel care propune ca cei cinci, Niall Horan, Zayn Malik, Liam Payne, Harry Styles şi Louis Tomlinson, să formeze un grup. Nimeni, absolut nimeni nu a prevăzut succesul fulminant pe care tânăra trupă ar urma să îl aibă. O isterie imediată a fanelor adolescente cum nu s-a mai văzut din deceniul 6, de la Beatles.

Cinci adolescenţi care încep să dea concerte peste tot şi să crească în aceşti trei ani de la lansare cât alţii în zeci. Şi, dacă îi priviţi pe youtube, la videoclipurile cântecelor lor veţi descoperi cu surprindere vizualizări record. “Kiss You” – 162 de milioane de vizualizări. “Best Song Ever” – 234 de milioane. “One Thing” – 261 de milioane. “Live While We’re Young” – 234 de milioane. Pe pagina lor de facebook – 19 milioane de like-uri. Deja trei albume – Up All Night, Take Me Home, Where We Are. Turnee mondiale şi premii MTV şi ale Publicului peste tot. Cinci tineri cu înfăţişări, voci, freze şi haine, stiluri diferite, care se armonizează perfect. Carismatici şi contagios de veseli, ei cuceresc cu uşurinţă orice public. Era normal ca asemenea fenomen media să aibă filmul său documentar biografic.

Şi iată-ne acum aici la acest sincer “Ăştia suntem” realizat de tânărul Morgan Spurlock, cunoscut pentru cinicul “Super Size Me”, premiat la Sundance. De ce tocmai el să realizeze un document în imagini despre muzică, isterie şi adolescenţă, destul de ciudat. Însă el realizează un film documentar de lung metraj, două ore ticsite cu scene din concerte, când ni se oferă bine montate cele mai cunoscute piese, cu mici detalii de culise, mici picanterii de viaţă personală.

Poate un pic prea lung, filmul vrea să urmărească cronologic drumul ieşit din comun al unor tineri, de la nimic la toată lumea la picioare. Începutul cu ei mici şi partea cu X Factor, cu Simon (şi producătorul filmului acestuia) în cadru static vorbind spre cameră despre cum s-a întâmplat şi s-au legat lucrurile este foarte interesant de urmărit. Pe urmă urmează turneul mondial şi se sare de la oraş la oraş, de la o ţară la alta, iar filmul uită de cronologie, încet, toate devin otova, cu aceleaşi filmări insistente cu camera pe copilele din grupe mici de vârstă urlând disperate când vreunul din idoli apare la geam sau în stradă sau în dreptul lor în sala de concert.

Port.hu imageÎn ciuda unei monotonii a felului cum se montează imaginile din toate concertele şi revenirea mereu la două din ele, filmul merită văzut pentru că are o energie cu totul specială, băieţii sunt frumoşi, camera îi iubeşte şi îi filmează mereu de aproape, erotic, ei au o bucurie de a cânta şi de a fi pe scenă reale, foarte sus, care încarcă electric uneori publicul spectator, indiferent de vârstă. Fără să vrei, uneori, la anumite melodii, te trezeşti dând din picior pe ritm.

Sunt cinci tineri cu umor, care au stat doi ani şi jumătate mereu împreună, departe de case şi familii, care au repetat şi călătorit tot timpul. Filmul nu intră prea adânc în viaţa lor, iar detaliile sunt destul de infantile şi aseptice. Drăguţe şi de suprafaţă. Nu există chinul din studiourile de înregistrare decât câteva cadre, nici munca istovitoare la videoclipuri, nici repetiţii obositoare, nici cum au apărut albumele. Şi, totuşi, chiar şi aşa, pe repede înainte, filmul se urmăreşte cu plăcere.

Când şi când regizorul cu simţ social ştie să introducă necesare interogaţii ale eroilor despre şansa lor, despre durata succesului, despre marele noroc de a fi împreună şi frica că toate ar putea să nu dureze, să dispară scânteia ca la atâtea alte formaţii de băieţi. Vocea din off a unuia din ei, micile momente de sinceritate în grup, amintirile despre vieţile sărace de dinainte – toate dau bine în discursul filmului. Iar filmările scenelor legendare ca Madison Square Garden sau a stadioanelor enorme cu peste 50.000 de oameni strânşi alături, ţipând şi cântând, toate pline ochi, reuşite, pline de energie, redau o câtime măcar din bizareria fenomenului şi te fac să înţelegi mai bine bucuria lor constantă când se încarcă din aşa ceva.

Sala de vizionare unde am văzut eu filmul avea înăuntru un grup de tinere fane ale grupului, care nu a pregetat să ţipe extatic, mereu, până la sfârşit, la fiecare melodie, apariţie a celui mai îndrăgit sau scenele de semi-nuditate la bustul gol. Sincer, nu am mai trăit senzaţia de concert la care se ţipă astfel de plăcere în sala de cinema şi, recunosc, mi-a plăcut foarte mult. Au adus un plus de veridicitate şi au girat şi la noi amploarea faimei 1D. Vă doresc să aveţi parte de săli pline, vii. E mult mai nostim aşa. De altfel, în film, cât curge cântecul arhicunoscut, camera mătură scena, dar şi sala deopotrivă, peste fanele care cântă tare, grupuri fericite că sunt acolo, că participă la amintiri de neuitat. Nu ştiu dacă se înţelege clar că aceştia sunt numărul 1 în 37 de ţări, însă merită să vezi foamea fără de sfârşit a publicului de pretutindeni. “Irezistibil”, ca să cităm un cântec plăcut al grupului.

Ceva efecte, câteva filmări în ralenti sau stop-cadru, transformări digitale când ei par supereroi, scenele cu efecte şi fundalurile lor scenografice, străzile filmate de sus ca ochii să poată să cuprindă oceanul de public venit să-şi omagieze idolii, Harry cu aspectul lui de Mick Jagger tânăr, fetele cu reacţiile filmate strâns şi comic, o scenă cu cei cinci la înălţime trecând cu pasarela pe deasupra publicului, efortul, oboseala dintre avioane şi drumuri şi desele, amuzantele lor comentarii spre cameră încheagă clar un drum de aur dorit de mulţi, un destin norocos pentru care nu încetează să mulţumească, ieşit din comun. Rămâne de văzut cât vor reuşi să meargă împreaună şi ce va fi.
Asta e deja altă poveste.
“Rock Me”.

Tags: , , , , , , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: