A fost odată ca niciodată – Evenimentul Hobbitul în România

DSC02953Au trecut mai bine de 10 ani de când a început pe marele ecran nebunia cu Pământul de Mijloc. Stăpânul Inelului a ridicat ştacheta în genul fantasy foarte, foarte sus, greu de egalat. Iar anul trecut, pentru prima dată în 3D, o altă ecranizare energică, reuşită după un roman de Tolkien. Hobbitul lui a fost spart şi el în trei părţi, o trilogie cu câte un episod în fiecare an, adică filmul pe care să îl aştepţi cu sufletul la gură multe luni.

Hobbitul

Şi iată că timpul s-a scurs şi nu-i nicio săptămână până la premiera în România a filmului de calibru al studioului MGM, partea a 2-a. Câţi nu aţi visat să mergeţi la lansarea mondială a unui blockbuster? Eu, cu siguranţă, da.

Iată cronica de la prima parte – http://port.ro/article/30536

Un vrăjitor – Gandalf, plus un hobbit – Bilbo, eroul romanului şi filmului, plus 12 pitici de la care nu poţi să îţi iei ochii ne-au încântat în 2012. Acum aventura merge mai departe, este vremea înfruntării cu duşmani şireţi şi puternici. De vineri, 13 decembrie 2013, aflăm ce a fost mai departe.

Forum Film, distribuitorul în România, plus Rogalski Public Relations au gândit o strategie de marketing ieşită din comun, originală, provocatoare. Cu ajutorul unui împătimit de drumuri, Doru Panaitescu cu energia sa aparte, au ales un traseu în ţară care să se apropie cât se poate de cel din film. Dacă Hobbitul s-ar fi filmat la noi, unde s-ar fi derulat întâmplările lor? Şi, după o documentare la sânge, după săptămâni de griji şi pregătiri, după probe pe teren, s-au decis.

Ziua 1- Plecarea

Am fost printre cei câţiva care au fost invitaţi să pornească cu maşini 4×4 off road într-o aventură de neuitat. Noi porniţi în mica noastră aventură de doar două zile, dar în aşa fel concepută încât să ne facă să simţim frica, oboseala, deruta, confuzia, frustrarea când drumul se închide, întoarceri necesare, bucuria regăsirii, adrenalina când totul se leagă. Plus ospăţul, somnul şi imperativa mergere înainte, în ciuda tuturor problemelor. Frumos.
Iar drumul ne-a luat mereu prin surprindere, timpul s-a dilatat şi, de la viscolul de pe creastă, la dealurile frumoase şi blânde cu fâneţe arămii, la stuful de pe marginea drumului ca în scene de vară târzie, sentimentul că străbaţi anotimpurile, pe rând.DSC02979DSC02994

Excursia a fost şi mai provocatoare pentru mine, recunosc. Nu arăt eu ca un hobbit şi, chiar dacă dintre cartonaşele cu personaje mi-a căzut onorantul Thorin, eu, mai degrabă contemplativă decât un om de acţiune, la fel de dodoleaţă ca şi piticul Bomfur, să spunem, la fel de inadecvată într-o aventură ca Bilbo însuşi când a plecat din casa-i dragă, mă pregăteam de o sâmbătă casnică, cu piaţă, fructe, legume şi flori. Însă nu aş da acum pentru nimic acest special cadou de Sf. Nicolae.

Încă de la întâlnire, misterul a rămas intact. Nimeni nu ştia nimic. Nimeni nu spunea foarte clar unde mergem, cum va fi. “Contractul”, asemenea celui din film, interminabil, cu multe clauze. I Agree.

Patru maşini puternice, modificate, patru piloţi (căci e păcat să spui că au fost şoferi) impecabili. O vedetă – Ştefan Stan, un iubitor de păsări – Doru Panaitescu, un fotograf profesionist – Dragoş Boldea şi un obişnuit al drumurilor off road – Răzvan Caloinescu, cel care ne-a condus optim, cu atenţie şi forţă până la finish. Şi înaintea noastră – drumul. Patru maşini care se depăşesc şi-şi predau cu amabilitate, pe rând, conducerea.

Ca în Mirkwood

Şi, aşa cum eroii se salvează în butoaie de vin în Pădurea Mirkwood, noi am primit un traseu dinspre Vălenii de Munte spre Tabla Buţii. Câte un fulg ici şi colo, cu soare şi început de zi frumoasă şi clară. Şi, pe măsură ce maşinile se opintesc peste gheaţa de sub stratul fin de zăpadă, peste dealurile din jur se lasă încet, dar sigur, ceaţa. Nu, nu a cântat nimeni leit-motivul filmului, atât de frumos, dar zăpada a început să cadă, să ne orbească. Maşinile se împotmolesc şi alunecă. Pericolul se simte. Drumul, chiar cu 200 de metri înainte de coborâre, de nepracticat. Nu se vede ce e înainte. S-a decis să ne întoarcem spre Cheia. Ninge prin pădure atât de abundent, încât nu se vede un metru în faţă. Am pierdut ore bune, dar am rămas în viaţă. Însă drumul mereu magic, frumos, în ciuda frigului. Şi apoi apar dealurile despădurite, cu fâneţe. Arămii, line, calde, pe care privirea le mângâie blând. Am uitat de fascinaţia cu care am privit ore în şir roţile maşinii din faţă şi felul cum arunca în urmă zăpada ca nişte aripi de praf. Oboseala începe să se depună.DSC02997

DSC03010

DSC03028

Festinul din pădure

DSC03034

Ştim că hobbiţii sunt fiinţe mâncăcioase, aşa că am aşteptat între nesfârşitele curbe şi serpentine să vină ora prânzului. Şi a venit. Multe ore mai târziu. Leşinaţi, am dat năvală, pofticioşi, la Casa Matei, unde una din specialităţile casei era Vulcanii noroioşi. Ce-o fi asta? Când masa s-a terminat, nici pomeneală de somn. Peştera lui Gollum, acolo unde Bilbo se întâlneşte prima dată cu inelul, aşteaptă. Mi-e foarte dragă zona Buzăului. Are multe de oferit şi, din păcate, prea puţin cunoscută de mulţi. Cu ani în urmă, am făcut cuiva o fântână pe aici. La 21.30, maşinile pornesc în noapte, pe lângă apa Buzăului, înspre Vulcanii noroioşi. I-am văzut de multe ori, însă niciodată noaptea. Cum vom bâjbâi? Unde vom călca? Se surpă sub noi? Vom vedea.
Pe drumuri de sat, cu praf şi pietriş, în pante şi cotituri bruşte. Pe lângă stuful înalt de doi metri. Parcă nu a fost niciodată iarnă. Mergem de 14 ore, drumuri nenumărate, cu serpentine la stânga, la dreapta. La stânga, la dreapta. Urcăm, coborâm. Afară e de mult întuneric. Satele de pe partea cealaltă stau îngrămădite, doar un pâlc de luminiţe din când în când pe linia orizontului nostru. Cerul – senin, clar, ca într-o noapte teribil de geroasă. Spuzit de stele, aşa cum nu pot să vadă orăşenii de atâtea lumini. Hârtoape. Maşina te lipeşte de tavan, se înclină pe pante cu botul foarte în jos sau, dimpotrivă, foarte în sus ca într-un nesfârşit montagne russe. Simţi adrenalina. Bucuria. Întunericul te apără. Caravana merge mereu mai departe. Locul – minunat, în ciuda gerului cumplit. Şi iar kilometri în noapte pe un drum care pare că nu se mai termină. Mergem ca vântul pe lângă satele care par pustii, scufundate în întuneric cum sunt, cuminţi.DSC03035

DSC03043

DSC03057

În sfârşit, acasă. Cazare, masă. Iar? Nu v-am spus că hobbiţii sunt foarte mâncăcioşi?DSC03067
Vila Olga din Sărata Monteoru e la fel de primitoare (şi, de fapt, muuuuult mai mult) decât casa lui Bilbo de la începutul filmului, când se strâng toţi pentru un chiolhan. Bucatele au bileţele puse cu denumiri ca în roman şi în film, iar meniul, atent gândit şi ales, să semene cu cel hobbiţesc. Iar afară – foc “de tabără”, frumos şi plastic, care ne strânge pe toţi în jur. Să privim, să ne încălzim, să facem poze. Să tezaurizăm amintiri. O promisiune pentru ce va urma.

Ziua 2 – Canionul de sare

Munţi de sare, Valea Sării, Valea Verzii, denumiri ciudate şi cu aspect şi mai aparte. După ce ne-am despărţit de gazda generoasă, refacem drumul spre MistyMountain. Canionul de sare Meledic este propunerea organizatorilor. Cristalizând diferit pe versanţii de sare, drumul prin canion, peste bolovani şi apa curgătoare, oriunde te-ai uita este o încântare. DSC03079

DSC03086

DSC03121

DSC03122
Desigur, aici se găseşte inelul puterii, care trebuie distrus.

Încheiere

Acum, pe repede înainte. E târziu, iar inelul “ne frige”. Trebuie să scăpăm de el. Dacă filmul Hobbitul s-ar filma în România, unde ar fi posibil, care ar fi locurile care să redea splendorile Noii Zeelande, ale Pământului de Mijloc? Varianta propusă de organizatori are tot ce îi trebuie. Şi locurile au o frumuseţe blândă, dar care taie respiraţia în gând. În ciuda frigului şi vântului ce suflă răutăcios, cu putere, ai rămâne acolo în vârful dealului ore întregi, ca să îţi faci ochii roată peste dealurile ce se întind unele în altele, până la orizont. Locul ideal de picnic, de poze, de suflet, de casă. Nu poţi să spui mereu celorlaţi cât de mult îţi plac dealurile. Parcă mergem de atâta timp că am uitat de când suntem pe drum. Când şi când, prin satele şi comunele prin care trecem sunt ghirlande pentru Crăciun şi Anul Nou. Şi ai sentimentul că venim cumva din trecut, că sărbătorile au trecut. Şi apoi oboseala drumului – înainte când ne era foame, după – când eram sătui. Trecem cu maşinile prin albia îngheţată a râului. Urcăm pante periculoase. Şi o echipă restrânsă porneşte mai departe, către Focul viu, fenomenul de la Lopătari. Care, la o adică, ar putea să fie uşa secretă în Muntele Singuratic, acolo unde dragonul Smaug păzeşte comoara. Flăcările pe care le aruncă sunt letale, nicio fiinţă nu le ţine piept.

DSC03127

DSC03141

Şi, apoi, pe drum, în noapte, conştinetizezi cât de greu nu e să porneşti la drum, ci să mergi în continuare. Mai ales când eşti obligat, când ai o misiune, ca Bilbo, ca Frodo. Când, indiferent de stare, trebuie să înaintezi. Dacă Saruman ne-a oprit în zăpadă ca în LOTR, Galadriel, clar, ne-a dăruit o clipă magică lângă vulcan.

Chiar dacă de multe ori confuză (din cauza confidenţialităţii, pentru că nu înţelegeam traseul), bucuria a fost prezentă clipă de clipă, de copil. Cu mirări dese de, să zicem, ca să rămânem în temă, de Pippin. Colegi buni de mers alături. Idei multe despre tine, despre momente de inefabilă frumuseţe, aşa, din goana maşinii.

Off road – ok, plus şi ceva on road – ok şi asta. Şi, împreună, o propunere incitantă, o idee ingenioasă, o răsplată care să te ungă la inimă. Hobbitule, here i come.

Tags: ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: