Cel mai grozav tătic – Homefront

523032_1Ştii că Jason Statham aduce scene de acţiune cu sufletul la gură, că stă mereu încruntat şi serios, că are voce bună, că se pricepe la arte marţiale şi kickboxing şi îşi face singur cascadoriile. Ştii astfel ce fel de film, ce fel de rol, ce fel de personaj îţi propune. Aşa că ce poate să fie rău sau altfel în această partitură de dur cu sufletul de aur scrisă chiar de Sylvester Stallone? Cei doi s-au întâlnit pe platou la “Eroi de sacrificiu” şi s-au potrivit.

Cu toate clişeele şi convenţia standard a unui film de gen, cel de faţă reuşeşte să te captiveze, să nu te plictisească, să nu te facă să îţi dai ochii peste cap sau să râzi când nu trebuie.523040_1

Lent, cu detalii pe îndelete, prima jumătate mizează pe sentimentele spectatorului. Statham, înainte să fie bătăuş cu experienţă, este tată şi soţ văduv. Stallone îşi manipulează bine spectatorii cu replici isteţe, puţine, atâtea cât trebuie pentru un film de acţiune, chiar dacă situaţiile în sine nu sunt cine ştie ce. Însă mai schimbă pe ici, pe colo, adaugă cadre largi aeriene de respiro cu peisajul până la orizont, detalii din sudul cu copacii lui ciudaţi şi plastici, trişti, te şantajează afectiv cu discuţiile blânde tată-fiică, cu pisica lor şi căluţii tropăind în pădure ca în scene din filme epice, medievale.

Scenele de luptă însă (căci există, aşa cum aştepţi) sunt brutale, dure, viscerale, cu zgomote de fond în timpul loviturilor care te fac să închizi ochii. Montajul strâns şi filmarea din mână în momentele de luptă corp la corp accentuează impactul. Exploziile gloanţelor, mult mai plastice decât de obicei, în ralenti.

Statham intră cu plăcere în rolul acesta mai altfel decât un şir nesfârşit de cafteli şi urmăriri. Este foarte simpatic, ataşant în prim-planurile în care zâmbeşte fiicei, ca şi în cele în care îşi ameninţă duşmanii de aproape. Aşa cum mai încercase mici transformări fizice în “Legea Străzii”, şi aici trece rapid de la poliţistul sub acoperire cu plete la muncitorul în construcţii dintr-un orăşel din Louisiana.

Filmul are tandreţe, are tensiune şi suspans, tabere bine şi clar divizate – “white trash vs. police”.

Mulţi actori pe contre-emploi, care se achită toţi cu bine – James Franco cu privirile sale alunecoase, Kate Bosworth în rol interesant de drogată furioasă. Şi salutăm aici prezenţa într-un rol aparte a actriţei Winona Ryder. Este convingătoare în postură negativă, aşa cum nu am mai văzut “Căprioara”. Îmi pare bine că joacă, că s-a întors cu bine pe platouri.

Pluteşte peste cadre o dezolare a Sudului, a locului agonizant, cu combinatul industrial prăpădit şi grafic. Foarte bine şi frumos filmat, cu ritmul său blând, muzica lentă şi montajul paralel bun, filmul te conduce către înfruntarea finală necesară. Sigur, filmul se încheie cu un clişeu gen “Die Hard”, dar nu deranjează prea tare. Mai ales că te-ai amuzat des până atunci la replica – “Să nu-mi întorci spatele”.

Tags: , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: