De neoprit ca un iepure pe role – Machete kills

509739_1Iată un film din categoria “plăceri vinovate”, la care o să meargă toată lumea şi o să râdă – mai ales la final – în hohote.

După cum bine ştim, Robert Rodriguez ne testează de ceva timp limitele – vizuale, ale gândirii, ale umorului. Filmele sale sunt mereu neaşteptate, total sărite de pe fix, cu delicios de perverse libertăţi narative. Încă de la început, de la “El Mariachi”, regizorul “nebun”, fratele într-ale stilului debordant, violent şi cu umor negru al lui Tarantino, a oferit un subgen, filmele sale foarte personale, de nişă. Şi, încet-încet, a ajuns în mainstream, cu blockbustere ca “Spy Kids”.

Cu personajul Machete ne-am întâlnit încă din 2007, horror-ul “Planeta terorii/ Grindhouse” şi ne-a rămas pe retină. Nu numai datorită prezenţei şi moacei cu totul speciale a lui Danny Trejo, cât şi arsenalului său de arme din dotare, pe care le mânuieşte cu dexteritate.

“Machete”, filmul din 2010, cu Trejo protagonist, era, mai în glumă, mai în serios, un film de frontieră. Înghesuite toate ingredientele şi prejudecăţile despre mexicani şi tarele lor – droguri, carteluri, băutură, muzică, ţigări, bani, femei, politică, poliţie -, cadrele erau ticsite cu detaliile cele mai violente şi neaşteptate. Parodic, uşor caricatural, exagerat, îngroşat, neverosimil – şi lista adjectivelor poate continua. Sincer, recunosc că la premieră nu am ştiut până la un punct dacă povestea e foarte proastă şi serioasă sau pur şi simplu smintită, de un haz nebun. Cu siguranţă însă am râs, cu capul dat pe spate, alături de sala care se zguduia de râs. Metri de intestine de care se agăţa un personaj, nuditate din plin şi scene erotic-senzuale, unele cu ciudăţeniile lor, un tip de vizualitate viscerală, într-un pachet pe muchie de serie B-C, neaşteptat, inedit. Un fel de telenovelă a poveştilor western sau poliţiste de la graniţa americană cu Mexicul. Dar, în subteran, dincolo de clişee şi de râs, drama reală a unui popor şi a unei comunităţi discriminate, problemele grave ale emigraţiei şi pierderea de vieţi pe linia graniţei, corupţia politică şi autorităţile oarbe sau neputincioase. Şi, pe cât de zgomotoase sunt detaliile din prima parte, pe atât de dramatice cele din ultima. Mai ales că, dincolo de gluma de film, sunt reale.

În continuarea de acum, Rodriguez păstrează umorul, accentuează cât poate discriminarea, multiplică numărul şi forma armelor. “Machete 2” are un stil grafic mult mai îngrijit decât primul, efecte la greu care dau senzaţia de fantastic şi detalii ca în benzile desenate. Şi toate asta sunt bile albe.

În plus, distribuţia plină de staruri, fiecare pe partitura sa, prieteni mai vechi sau mai noi ai regizorului, fiecare delicios în felul său, amuzându-se, scufundându-se într-o partitură “rea”. Danny Trejo cu pletele, tatuajele şi replicile puţine, rostite ca nişte sentinţe comice, Charlie Sheen în rolul preşedintelui Americii (haha, “am reuşit să fac legală marijuana în 48 de state”), pe care îl chemă Carlos Estevez (cu trimitere comică la numele fratelui său, dar şi ca o promisiune din partea comunităţii în numărul cel mai mare, contragreutate la filmele cu preşedinţi albi sau afro-americani), Lady Gaga autoparodiindu-se, amuzată să joace un rol de ucigaş cu sânge rece, Antonio Banderas cu mustaţă şi ciocate cu ţinte vorbind în spaniolă, Sofia Vergara şi arsenalul cu mitraliere (“adu-mi sutienul dublu D”), Demien Bichir în rol de şef nebun de cartel cu râsul lui şi, la creme de la creme, Mel Gibson, “zece, care-i şi întrece”, mai ridat ca oricând, într-o nebunie de rol.509743_1

Scenele puternice de bătaie sau de urmărire cer montaj, efecte şi muzică bune, iar filmul are toate acestea. Nu are logică, este plin de gadgeturi şi de idei năstruşnice, de sărituri din gen în gen cinematografic care “nu se pupă”, dar tocmai de aceea amuzante, de trimiteri la cultura pop şi, mai ales, la filme – “Misiune imposibilă” şi “Războiul Stelelor” fiind de departe cele mai bine speculate. Scene originale, pline de imaginaţie, ca a unui băieţel care se joacă neîngrădit de nimic. Veţi vedea, cele două tabere clasice – cei buni şi cei răi – se înfruntă aproape la fel ca de obicei, rezolvările fiind cu totul altele, mult mai dure decât ştiaţi.

Ca şi în 1, continuarea de faţă apasă fără discreţie pe diferenţele culturale, pe discriminare şi pe revolta socială. Mexicanii trag cu plăcere de data asta în albii bogaţi, după ce NUMAI ei erau servitori la petrecere.

Povestea poate să continue la nesfârşit, ca un maraton pentru fani, ca un joc video. Însă finalul întrece toate aşteptările. Replicile de acolo şi de pe genericul de final – promit – vor deveni jocuri de cuvinte între prieteni.

 

Tags: , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: