Familia adevărată – Delivery Man

526152_1Ken Scott a trecut prin toate. A fost actor, scenarist, regizor, inclusiv la pelicula în franceză, canadiană, “Starbuck”, atât de bine primită şi plină de premii, aceea căreia acum îi face el însuşi o versiune americană, de Hollywood.

Starbuck este porecla pe care naivul, bunul, hăbăucul, (aproape) iresponsabilul David Wozniak o dă când se duce să doneze spermă la clinică privată. Şi e foarte harnic. La 20 de ani merge de 693 de ori. Contra cost, desigur. Banii se cheltuiesc, iar vizitele sunt uitate. Un mare număr de ani. Acum David are 42 de ani, lucrează cu fraţii săi polonezi la măcelăria familiei, el ca şoferul care transportă marfa prin oraş. Nu are niciun rost, e la fel de imatur şi de blând ca în tinereţe. Îşi pierde timpul cu prietenul avocat, familist cu patru copii, şi ezită puternic când iubita îl anunţă că e însărcinată. Cum poate să fie tată un asemenea personaj? Sunt unii mult mai realizaţi decât el şi care nu-şi asumă această responsabilitate.

Şi în filmul canadian, şi în acesta cu Vince Vaughn, eroul se trezeşte (nostim) că devine peste noapte tată, dar cu un număr record – 533 de copii au apărut în urma vizitelor la clinică, iar 142 îşi caută tatăl cu disperare. Vor să ştie cu cine seamănă, de unde vin, cine le-a împrumutat gesturile, genele sau zâmbetele.

Filmul de acum, în engleză, reface cât se poate de bine, aproape identic povestea canadiană. Milos, tatăl de împrumut porneşte ca un înger păzitor să-şi vadă odraslele, la început de la distanţă, apoi implicându-se în vieţile lor. Primul e jucător de fotbal în versiunea iniţială, jucător de baschet acum, cu o nuanţă mult mai puternică patriotică şi tipică americană, cu oraşul cu turnurile lui şi sala ca un templu, pe muzică energică, agreabilă. “Îţi dai seama – exultă proaspătul tată – genele mele au fost în terenul de baschet”.

Cei care au văzut “Starbuck” recunosc căzăturile de pe trambulină, drumul pe stradă după fiica fluierată de trecători, palmele date de mezinul familiei avocatului-prieten peste obrajii acestuia, comica reacţie “No estoy David Woyniak”, săriturile în lac unde se adună frumos toţi copiii, acum regăsindu-se ca fraţi şi surori.

Însă filmul canadian avea mai multă căldură, emoţie, fluiditate şi credibilitate, uman cu adevărat. În timp ce acesta american, aşa, plin de bune sentimente cum e, pare mai şters, mai lungit. “Delivery Man” porneşte mai greu, desfăşurându-se metodic, fişă după fişă, cu eroul pe urmele fiecărui copil în parte. De multe ori fără muzică, cu aerul unui film independent. Filmul are umor de limbaj, mimica actorilor e bună, nu zic nu, însă abia după jumătate, ritmul se încheagă şi totul începe în sfârşit să curgă. Nu te plictiseşti însă.526104_1

Fără pretenţii de mare film, povestea de acum vorbeşte despre familie şi importanţa ei, despre prietenie şi încredere, despre onoare, loialitate pe înţelesul tuturor. Cam misogin, ajutat şi de o traducere care îi face pe tipii din sală să râdă în hohote, filmul de acum se fereşte de accentele clare ale celuilalt. Tatăl lui David (una din cele mai emoţionante scene din film această discuţie tată-fiu) are aici un aer mult mai urban, mai intelectual. Prietenul său e foarte vorbăreţ în viaţa de toate zilele şi cam împiedicat în sala de procese. Este masiv, dar nu obez simpatic ca în filmul pilot. Are doar un costum cu două numere mai mici, un detaliu burlesc. Pe Chris Pratt îl ştim de la început, din serialul tv “Everwood”. Înalt, masiv, este adus aici ca egal (şi de statură) al lui Vince şi ca personaj secundar comic, modelul viu al unui familist covârşit de griji. Şi mare parte din farmecul filmului este dat de acesta. Experinţa sa în televiziune şi felul cum ştie să rostească replicile îl ajută mult. Are carismă, iese cu bine în prim-plan. Probabil, curând, îl aşteaptă şi un rol principal.

Ce deranjează un pic la filmul de faţă este mimica uşor exagerată a lui Vince Vaughn, care îşi transformă deseori eroul mai mult într-un obsedat, un hărţuitor decât unul curios. Un exces de zel care miră mai mult decât să amuze. Noroc că îl ajută scenariul în mare parte. Măcar partea meschină a gestului are o notă explicativă sentimentală.

Eroul, mereu bine intenţionat, intră singur în încurcături. Rezolvarea unora dintre acestea duc la scene comice reuşite – cea cu prezentarea copiilor între ei parcă e o scenetă celebră cu Stela Popescu.

Câteva căderi în ralenti în apă, un paraplegic care zâmbeşte în lumina apusului, o îmbrăţişare de grup văzută ca în original tot de sus, faptul că scopul scuză mijloacele, scene reuşite într-un film de duminică de văzut cu prietenii.

Tags: , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: