O mărgică albastră – Gravity

508550_1Toată lumea aştepta cu sufletul la gură filmul lui Alfonso Cuarón. O misiune în spaţiu care se termină prost atrage din start atenţia, mai cu seamă că este filmată în 3D. Stilul dark al regizorului mexican, detaliile, picul de uman şi de senzual cu care ne-a obişnuit sunt suficiente nade să te cheme în sala IMAX.

Însă nu s-a născut cineva care să fie în stare să depăşească şi să ducă mai departe un film SF de calibrul lui Kubrick în “Odiseea Spaţială 2001”. Nici ca efecte, nici ca simboluri ori profund mesaj metafizic.

Cuarón mizează pe două megavedete cu indiscutabilă carismă, destul de puternice ca să umple povestea şi ecranul, să placă, să fie credibile. George Clooney cu multă generozitate aici. Dincolo de costumele greoaie, complicate ale cosmonauţilor, prin căştile mari cu vizor de sticlă să le recunoşti totuşi chipurile îndrăgite şi să stai cu ochii pe ei. Şi, mai mult, să te laşi ghidat nu atât de siluetele lor proiectate pe spaţiul vast al universului întunecat sau pe apoasa noastră biluţă albastră, Terra, cât pe vocile lor profunde, clare, panicate sau glumeţe, după caz.

Un film în care vizualul contează enorm, dar şi sonorul, în egală măsură. Pământul văzut din spaţiu, cu fâşiile sale de zi şi de noapte, cu punctele strălucitoare ale oraşelor luminate, cu amplele părţi de apă alternate cu uscat – magic, mereu magic, o încântare să îl urmăreşti rotindu-se blând, implacabil în univers. Şi imaginile cu Terra, peste care se răsuceşte staţia spaţială sau cosmonauţii, le priveşti cu ochii larg deschişi. Când un satelit se dezintegrează, vine peste echipa afara la lucru în afara staţiei o furtună de reziduri periculoase ca nişte şrapnele şi atacul acestora, într-un montaj de sunet complicat, este şi el reuşit. Sunt multe scene largi, grandioase din punct de vedere plastic. Din păcate, filmul este complet lipsit de emoţie, povestea personajelor nu reuşeşte să treacă mai departe de ochi, nu ajunge aproape deloc în creierul sau inima spectatorilor decât de prea puţine ori.

Pe lângă faptul că e 3D (explozii şi obiecte în gravitaţie zero către sală), că e cu filmări dificile şi efecte plus machete multiple, este foarte solicitant pentru actori. “Gravity” înseamnă practic călătoria spre sine a personajului inerpretat de Sandra Bullock. Dens, nu lung, filmul urmăreşte destinul ei, lupta ei pentru supravieţuire. Sandra se întoarce la roluri alerte de acţiune, acesta fiind unul dintre cele mai provocatoare de până acum. Actriţa este convingătoare în costum etanş, place în scenele de interior din capsulă, când rămâne doar în maieu şi chilot. Tunsă scurt, cu fizic perfect şi coapse filmate cu dragoste de aproape, ea aduce pentru noi generaţii scene egale cu cele clasicele locotenentului Ripley în “Alien” în chilotul ei minuscul. Lupta ei titanică poate o să îi aducă un Glob de Aur şi cu siguranţă premiu al vreunei asociaţii de pe coasta de vest sau de est.508544_1

Rămâi în minte cu ea întinsă între staţia spaţială în descompunere şi căpitanul misiunii legată doar cu un cablu de picior într-un dans coregrafic uluitor. Cu faţa spartă a colegului din echipaj. Cu micul truc şmecher tip “Solaris” din interiorul capsulei. Cu lacrimile ei ţâşnind în aer ca bobiţe perfect rotunde de mercur. Cu ea râzând în timp ce îl roagă pe căpitan să vorbească cu fata ei. Acestea sunt momente frumoase, scene de tensiune bine orchestrate, bine ştanţate cu vocea ei de metronom care anunţă scăderea nivelului de oxigen din costum.

În schimb, din păcate şi foarte ciudat, filmul pierde enorm din cauza muzicii. Amplă, tare, epică, zgomotoasă, ea umple cu frică orice secundă de film, pleonastic, distrugând mici momente de intimitate, de frumuseţe. Rareori am văzut aşa ceva, ca o coloană sonoră să lucreze fudulă în detrimentrul partenerului de echipă. Steven Price şi, desigur, regizorul, s-au temut aici ca nu cumva să existe momente fără muzică, cadre goale, simple şi tăcute, în care să îţi ţiuie şi ţie în sală urechile de atâta tăcere. Chiar şi spune la un moment dat un personaj câtă linişte e în jur, dar noi auzim bezmetic muzică country. Recunosc, de foarte multe ori am simţit nevoia să-l iau la plame pe Price, ca să îl fac să tacă, să se oprească. Prezenţa muzicii în cadru, mereu, sâcâitoare, te face să nu mai simţi drama personajului. În plus, protagonista gâfâie tot timpul şi vorbeşte des, mult, singură, iarăşi din nevoia de a umple spaţiile, tăcerile, care ar fi fost mult mai ataşante, poetice chiar cu absenţa oricărui sunet.

Fiind film de mare studio american cu eroi, ştii cum se termină. Sunt clişee, dar în format mic.

Replică feminină la blockbusterul “Oblivion” cu Tom Cruise, filmul de faţă merită şi el văzut, mai ales pentru că unghiurile subiective şi morala merg la inimile tuturor.

Tags: , , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: