Yin şi Yang – Man of Tai Chi

500253_1Vine o vreme când oricine se apucă în sfârşit de exact lucrurile pe care le simte aproape, care-i plac, pe care le-a urmărit şi dorit asiduu toată viaţa. În indiferent care din cele şapte arte, artistul se va simţi dator să vorbească la un moment dat mult mai mult despre sine, despre dorinţele lăuntrice şi să dea înapoi cu recunoştinţă ce a primit.

În cazul de faţă, Keanu Reeves a devenit vedetă planetară, figură iconică cu filmul-cult Matrix. Pasionat de artele orientale, cu colegi de înaltă clasă pe platou, alături de el la întreaga trilogie, cu profesori buni de arte marţiale care i-au iniţiat pe actori în frumoasa coregrafie gestuală, Keanu nu ne face nouă un cadou, ci lui însuşi, unul de suflet.

Pentru prima oară ca regizor, actorul şi-a încercat puterile cu un film dificil, cu şi despre artele marţiale, realizat în China, vorbit în mare parte în chineză, având o distribuţie minunată din Orientul Îndepărtat. El şi-a păstrat pentru sine un rol negativ şi, veţi vedea, că s-a descurcat onorabil în toate.

El concepe un film de lupte după toate canoanele genului, însă cu multe în plus, ocolind clişeele, adăugând emoţie, duritate şi viaţă scenelor pur demonstrative. De la Karate Kid şi Templul Shaolin nu am mai văzut scene atât de frumoase ucenic-maestru, cu camera care urmăreşte curioasă orice alunecare în lateral a piciorului, a mâinii. Violent, dur, cu filmări şi montaj sacadate, cu ţipete şi sărituri, desigur, ca în toate filmele de gen.

Însă, peste toate scenele de antrenament sau de luptă, pe deasupra icnetelor, mereu, muzică tradiţională care place, dinamizează, dă cadrului legătura istorică, profunzime. Corzi, instrumente de suflat, cor şi până la toba yamato din înfruntarea finală – tot atâtea punctări reuşite ale acţiunii. Acesta e un caz fericit, când muzica e prezentă mereu în cadru. Aduce emoţie într-un gen în care exista doar curiozitate vizuală.

De la planurile largi cu oraşul opulent şi modern, la cele strânse din camerele de luptă, prim-planuri cu chipuri frumoase şi detalii tradiţionale umplu povestea, bucură ochii, dau lărgime. Surprinzător în orice cadru, fără să reclame în memorie unele cu Bruce Lee sau Jet Li, filmul te poartă nu foarte previzibil către finalul frumos. Eroul de aici, cel care începe povestea alergând de nerăbdare la templul drag, la maestrul de la care învaţă, cu care se antrenează şi creşte şi termină după ce a fost şantajat şi corupt de putere şi bani, este jucat de Tiger Chen, care-şi păstrează în film numele real. Keanu, chiar dacă nu ratează o confruntare cu el, are flerul să termine povestea nu din punct de vedere american.

Keanu şi-a ales actori celebri, dar nu într-atât de mari vedete încât să acopere rolul. Şi Chen, şi Karen Mok (care joacă o poliţistă cool, feministă ca în filmele americane, emancipată şi teribil de puternică – şi ea pe contre-emploi şi în filmografia ei şi ca actriţă hongoneză) şi, mai ales, Yu Hai sunt perfecţi în rol, credibili, pe care îi urmăreşti cu plăcere. Ultimul este cunoscut şi pentru rolurile sale din film, în special cele alături de Jet Li. Însă în artele marţiale este o figură aparte, omul care a făcut istorie, respectat mare maestru, fondator al wushu-ului modern, cu multe inovaţii în stil. Faptul că Reeves îi oferă lui rolul maestrului puternic şi înţelegător este o reverenţă frumoasă, o recunoaştere, de apreciat.500252_1

De obicei, un film tipic cu arte marţiale este o continuă avalanşă de scene de luptă, toţi grămadă sau unul împotriva tuturor, fără pauză, fără detalii, personajele irup în cadru, cu aşteptarea la coadă regulamentară şi sunt doar un pretext pentru noi lovituri. Reeves îl face mai lent, cu prim-planuri aproape poetice nu doar în poză, adaugă scene din viaţa particulară, de la job, are răbdare, chiar dacă filmul se lungeşte puţin, să privească luptătorul şi acasă la el în micul apartament de bloc, şi la părinţi, şi la templu, şi la poliţie. Şi asta e un plus, asta îl face complex.

Reeves reuşeşte un film american de acţiune chinez, cu date din ambele tipuri, cu scene originale. Şi e bine că miza nu e câştigarea unui campionat, ci a unui templu “de 600 de ani, 21 de generaţii”. Din start, unghiul de vedere e altul. Respectul e real.

Scenele de luptă furibundă din filmele cu arte marţiale, cu toate dificultăţile poziţiilor şi figurilor, de multe ori, sunt de un umor involuntar. Aici au tensiune şi dramatism. Lecţia de filozofie, chiar şi aşa expediată pe repede înainte, e binevenită. Controlul gândurilor, controlul inimii, controlul emoţiilor. Se pare că lecţia din Matrix a fost asimilată.

Mai mult decât aventura spre sine, de iniţiere, filmul vorbeşte şi despre media, despre manipulare, un fel de Truman Show cu bătăi.

Multe scene de forţă – lupta cu maestrul, colţul negru de meditaţie al lui Donaka, accidentul de maşină, scena de luptă cu podeaua cu model de porţelanuri dar pe lumină stroboscopică, dealurile şi munţii verzi, neatinşi, ca o promisiune. 
Câte ceva pentru toată lumea adică.

Tags: , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: