Filmul despre Filmul de Sărbători – Saving Mr. Banks

Filmul aceasta biografic, amuzant, foarte emoţionant şi bine documentat, este o încântare.

530342_1

Filmul din 1964 al lui Robert Stevenson, unul din cele mai bune şi mai celebre pelicule Disney cu actori, spumos, vesel, colarat şi pur pozitiv încântă de la premieră generaţii. A câştigat Premii Oscar pentru actriţa protagonistă, Julie Andrews, pentru montaj şi efecte – care rezistă şi azi -, melodii şi muzică – cu adevărat încântătoare, armonioase şi uşor de reprodus, pentru toate vârstele.

Şi iată acum un film nou-nouţ despre Bona Perfectă, de la un regizor mai atent mai degrabă la detaliile dark, ca în scenariul la “Miezul nopţii în grădina binelui şi răului” sau regia la “Alamo”, “Albă ca Zăpada şi Războinicul Vânător”. Însă John Lee Hancock ne face o invitaţie la un film special, la fel de deosebit ca şi originalul. Încă din titlu, înţelegem că nu va fi atât despre Mary Poppins – filmul sau cartea -, cât despre un alt personaj.

Şi frumos este că o vedem pe P.L. Travers, scriitoarea britanică care a conceput, care a scris cărţile în momentul când acceptă, în sfârşit (aflăm că după 20 de ani de rugăminţi şi lupte), să se întâlnească cu Walt Disney, în America, în vederea ecranizării filmului. Hancock are grijă să îi introducă pe fanii personajelor, încă de la început, în miezul poveştii. Filmul începe pe deasupra norilor (şi aştepţi să apară Mary Poppins cu geamantanul ei din pânză brodată şi umbrela cu cap de papagal), plonjând până pe aleea cu cireşi în floare, exact ca în filmul clasic, acolo unde locuieşte doamna Travers, pe o stradă idilică aidoma unui decor de film. Totul frumos sprijinit de melodia femeii cu păsări, “Feed the Birds”, cea care dă tonul şi cheia întregului film. 2 penny, sărăcia, banca şi puterea de a te desprinde de tot, ca să te bucuri de înălţarea unui zmeu.

Iar Mary Poppins („niciodată Mary”) vine cu adevărat înspre finalul filmului şi al poveştii din mica copilărie a autoarei, ca să salveze ce are de îndreptat. Numai că în viaţa reală este vorba de mama mult încercată de sărăcie şi excesele soţului, iar în carte şi în film de blândul tată căruia i se răscumpără astfel toate păcatele absenţei. O buclă explicativă foarte realistă, foarte bine realizată şi jucată în trecut, ca şi în prezent.

Una din surprize însă este să o descoperi pe adevărata doamnă Travers, departe de o britanică de treabă, dulce şi naivă, poate uşor gaga, care crede în magie şi în copiii neastâmpăraţi. Strictă, protocolară, înţepată, foarte bine crescută, cu opinii clare pe care şi le va spune hotărât şi repetat tuturor, pe întreaga desfăşurare a poveştii filmului, Pamela Travers vine în America, până în însorita Californie, îngheţată de rigoare şi frică.

Şi e nostim (şi foarte emoţionant pe măsură ce filmul se scurge) să descoperi că ea însăşi joacă în viaţa de toate zielele o variantă de Mary Poppins.

530340_1

Emma Thompson a scris scenariul la “Dădaca McPhee”, altă bonă miraculoasă, dar aici intră  în rol cu o dăruire de invidiat. Cu accent, cu pufnituri comice care punctează tot ce nu îi convine, cu taioare clasice, perfecte şi rafinat decente, cu părul scurt, buclat strâns, ea ESTE Pamela Travers, aşa cum o veţi descoperi pe cea reală, în frumoasele fotografii de epocă de pe genericul de final.  Aşadar, nu vă grăbiţi să plecaţi. Rămâneţi să ascultaţi banda originală cu toate obiecţiile scriitoarei.

Regizorul de acum porneşte de la premisa că scriitoarea britanică a acceptat să-şi cedeze drepturile de autor pentru o ecranizare americană pentru că era presată material şi de posibilitatea pierderii casei.  Fără să vrea, copiii ajung să trăiască destinul părinţilor.

Încă de la început, după foarte puţine cadre, povestea din prezent zboară înapoi, în trecut, acolo unde Pamela mică trăieşte fericită alături de tatăl bonom, un Colin Farrell impetuos şi credibil iresponsabil.

Epoca, fie că e cea din mica copilărie a scriitoarei, ori de cea din deceniul 6, este respectată cu stricteţe, cu farmec, cu multe detalii reuşite de costum şi coafură. Şi filmul e plin de aceste sărituri în trecut, ca în filmele din anii ’40, pornind de la un cuvânt sau un obiect. Şi, încet, sensul se încheagă şi spectatorul află nu neapărat mai multe despre scorţoasa femeie sau despre ecranizare cât despre sursa frustărilor de acum, a reacţiilor (ilare deseori pentru privitor), a replicilor caustice.  Trecutul, mai valoros şi mai important decât prezentul, imprimă frumuseţi şi culpe pentru toată viaţa.

Mentalităţile diferite celor de-o parte şi alta a oceanului – degajarea şi veselia cumsecade a americanilor, a angajaţilor fericiţi că lucrează cu o vedetă ca Mr. Disney (“Walt, zi-mi Walt”) versus puternicul simţ critic al englezoaicei oripilată de drăgălăşenia (şi kitsch-ul) promovat de cineastul celebru culminează cu scena venirii ei la hotel, în camera ticsită de jucării de pluş, cel mai bun accent la asemenea diferenţe (mai ales că ni se arată şi căminul ei de acasă), ca şi vizita la Disneyworld. Şi, în acelaşi timp, industria, cu tot ce are ea, în toate departamentele. Cu accent generos pe partea încântătoare a fraţilor Sherman, omagiu frumos, mai ales că unul trăieşte şi este acum consultatul pentru muzică.

Cadrele sunt fixe şi camera stă pe protagonişti, fără tăieturi speciale. Urmează citirea scenariului şi munca meticuloasă de zi cu zi în faţa planşelor, schiţelor de costume, al storyboard-ului. Şi aştepţi să înceapă vraja Disney, să afli detalii din culisele de la making off-ul acestui film îndrăgit. Sunt doar mici detalii şi, desigur, la greu, muzica de pe faimosul soundtrack. Melodiile scrise de fraţii Sherman se succed – fiecărei melodii dedicându-i-se câte o scenă, mai comică sau mai lirică, din momentul când s-au găsit cele mai bune rezolvări. E un musical, normal ca muzica să aibă o asemenea importanţă. Jason Schwartzmanm, de altfel, cântă (bine) vocal şi la pian şi e foarte ataşant în rol. Însă nu vedem decoruri, nu vedem costumele pe viu, nici repetiţii, nici actorii, nici munca la efectele de Oscar, nici măcar nu apar rostite sau scrise cuvintele iubitei cărţi. Dacă nu eşti fan, nu înţelegi foarte bine de ce Mary Poppins este atât de importantă. Tot ce ştim şi îndrăgim cu toţii în filmul din 1964 este nu neapărat trecut cu vederea, cât ţinut la distanţă, filmul de acum fiind practic o înşiruire de fugi înapoi în trecut şi reveniri în prezent pentru prezentarea următorului cântec de pe coloana sonoră a filmului ecranizat. Iar acestea, frumoase, perfect filmate, scenele din trecut se leagă în emoţionantă, cursivă poveste australiană, plină de detalii casnice. Asta nu înseamnă că te plictiseşti şi că mesajul de familie nu ajunge la inima spectatorului. Perspectiva este alta, iar în final toate firele se împletesc.

Însă, după jumătatea filmului, acesta (ca şi protagonista) încep să se dezgheţe. Accepţi convenţia şi începi să vezi povestea nu cum ai vrea, ci din unghiul ei de vedere. Şi, încet, şi din cel comercial al lui lui Disney, care nu a respectat cerinţele scriitoarei, dar nu a dat greş, flerul lui funcţionând negreşit. Povestea britanică pentru copii a devenit sub bagheta lui un film nu neapărat american, ci universal valabil, pentru toate vârstele şi toată familia, cu o morală pentru fiecare.

530339_1

Mr. Baks este tatăl familiei la care vine Mary Poppins. Doamna Travers zice:”dar voi credeaţi că Mary Poppins vine la copii? Voi credeţi că aceştia sunt cei salvaţi?”. Iată titlul, iată filmul. Lupta, de la început până la finalul din seara de premieră, este pentru acest personaj ingrat, bancherul care nu mai are timp să se bucure de viaţă şi de familia lui. El, acest Mr. Banks, primeşte mântuirea în film, iertarea, iar Mrs. Travers are puterea să i-o acorde şi celui mai important personaj din viaţa ei.

Regizorul Hancock reuşeşte să arate puţin din munca, eforturile, nervii, frustrările, zilele de coşmar care au dus toate la crearea unui film extrem de vesel şi de plăcut. Orice zâmbet a fost plătit cu sudoarea tuturor, inclusiv a scriitoarei, pe care regizorul american ne-o dezvăluie în înregistrarea istorică de pe banda din final. Un film în film, un film despre bucătăria filmului fără multe detalii, dar cu replici amuzante şi distribuţie grea.

Emoţionant cu adevărat, finalul te încarcă cu exact acea emoţie Disney, cu bunele sentimente tipice studioului. Scene din filmul clasic apar la final şi aduc bucuria, încheierea misiunii. Arta a sublimat toate durerile, toate confuziile şi căutările.

Filmul de faţă dă fiecăruia ce i se cuvine. Şi britanicilor, şi americanilor şi, mai ales, spiritului întreprinzător al lui Walt Disney. Cel care s-a implicat cu trup şi suflet în proiect, când fetiţa lui i-a recomandat cartea citită. “Iertarea, doamnă Travers, am învăţat-o din cărţile dumitale” îi spune Pamelei şi e cât se poate de uman, de sincer, unul din monologurile de forţă ale filmului.

Rotund, începând şi terminându-se cu vocea din off a tatălui Pamelei, filmul te poartă pe deasupra norilor într-o călătorie pe cinste, o poveste cu miez amar bine învelită în spumă dulce. Şi are ca efect să te facă nu să aplauzi la final, ci să te repezi la cărţile din raft şi să revezi cu aviditate filmul din 1964. De care nu ne săturăm.

P.L. Travers a scris continuări la Mary Poppins până în 1989, “Mary Poppins şi Casa de alături”, însă a refuzat ferm orice alt film Disney care să se realizeze după. Montările musicalului pe Broadway fac deliciul publicului de pretutindeni unde este montat. Filmul de faţă stă bine pe picioarele lui. Nu rataţi această incursiune într-un univers aparte. Nu veţi regreta.

Tags: , , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: