Armageddonul din curte – I, Frankenstein

Au trebuit să treacă 83 de ani de la filmul din 1931, clasicul horror “Frankenstein”, ca să se ajungă aici. Nu ştiu dacă versiunea de faţă este singura în 3D, dar cu siguranţă că e unica care arată astfel, cu pronunţate, agresive efecte în această tehnică.

564275_1

 Scenaristul Stuart Beattie (cel care a gândit interesantul “Colateral” şi două din seria “Piraţii din Caraibe”) intră acum pe platou, în spatele camerei, ca regizor. Şi, povestea de aproape 200 de ani (Mary Shelley o publica în 1818), adică exact cât s-au gândit să aibă protagonistul de această primă dată în film, este ca nici alta din luuuuungul şir de versiuni.

Profesorul, doctorul Frankesntein apare şi aici, dar într-o scurtă amintire, din momentul creării creaturii din resturi de cadavre sau când “copilul” său s-a răzbunat.

Cel din ’31, şi el numai în platou, la fel cu măşti memorabile, înspăimântătoare şi electricitate, avea o scenă (încă şi acum) emoţionantă, când creatura întâlnea pentru prima dată un om în afara laboratorului, o fetiţă care îi dădea o floare. Acela avea emoţie. Sau “Young Frankenstein” din 1974 începea ca o parodie, aşadar avea umor din plin.

Cel de acum, îngrijit grafic şi cu multe, multe efecte vizuale speciale, cu filmări aproape în majoritatea timpului de foarte de aproape, cu mişcările şi loviturile spre cameră care măresc dramatismul situaţiei (şi 3D-ul) este ca un joc video de lungmetraj. Dramatic, excesiv, exagerat, cu arme şi efecte. Muzica, mereu prezentă în cadru, cu accentele ei dramatice, plus vocea din off, gravă, a protagonistului atât de serios de misiunea sa, sprijină cât se poate povestea. Însă, ciudat, în filmul de acum, oamenii nu mai există. Au fost cu totul eliminaţi. Sigur, este o doctoriţă pe post de “Mireasa lui Frankenstein”, dar oraşul acela filmat atât de frumos de sus pare golit de orice suflare omenească. Filmul este atât de strâns montat şi filmat, cu multe efecte spectaculoase, cu lupte pe viaţă şi pe moarte care nu alertează pe nimeni. Probabil că sunt obişnuiţi. Şi doar acţiunea are loc în catedrala din centrul unui oraş…

În filmul de acum, nu oamenii sunt aceia care fugăresc tragica creatură cu cusături şi cicatrici, ci, în mod neaşteptat, demoni. Ei trăiesc printre oameni, iar Prinţul lor (Bill Nighy care-şi păstrează degetele îndoite şi în transformarea cu gheare) este om de afaceri.
Iar demonii, dincolo de măştile reptiloide cu coarne, de Halloween, aşa, asortate la costum, pot fi omorâţi cu arme sfinte ce poartă un anumit însemn. La momentul rănirii, ei se transformă în conductă de foc şi în această formă plastică coboară la iad. Efectele, realizate cu migală, umplu, luminează ecranul. Ei nu îl urmăresc numai pe Frankenstein, model-cobai pentru ei. La rândul lor sunt urmăriţi, ţinuţi sub observaţie, omorâţi şi coborâţi în iad de un ordin secret, protectorii vieţii pe pământ. Creaturile bune au aripi şi locuiesc în înaltul, acoperişul catedralei. Şi, dacă rămânem strict în convenţia jocului video, al scenelor cu lupte între demonii de foc şi îngerii cu aripi de piatră, există suspans, iar scenele sunt cu adevărat uluitoare, mai ales la IMAX. Când ţi se arată că şi îngerii aceştia “imediat sub arhangheli” pot să fie ucişi, iar ei se transformă în coloane albe de lumină, ca nişte lasere ce se duc la cer, povestea devine cu adevărat emoţionant dramatică. În înfruntarea finală, aproape că îţi dau lacrimile când mai apare o coloană de lumină.

Se poartă în ultimul timp interpretări libere nu neapărat biblice. În “Thor 2”, de exemplu, elfii, făpturi de supremă puritate pe pământ, după cum ne-am obişnuit, pot să fie trădători, să fie răi, să fie pervertiţi de putere, de mirosul sângelui şi al răzbunării. De obicei, în filmele cu îngeri, partea Binelui este foarte debil reprezentată. Şi nu mă refer la figuri angelice, bucălate, blonde, cu ochi albaştri, cu aripi de puf. Răul are mereu parte de cea mai efervescentă risipă de imaginaţie a măştilor de latex, a efectelor, a formelor. Binele, chiar dacă puternic, e mai mult sugerat. Cum în horror-ul “Fie copilul binecuvântat”, în înfruntarea dintre demoni şi îngeri, aceştia sunt doar mici globuri de lumină, iar aripile, nişte efecte luminoase, abia creionate într-un halou mic auriu.

524341_1

Aici ei sunt gargui. Exact, figurile acelea cumplite de pe catedralele gotice, de pe acoperiş. Figurile lor de piatră prind brusc viaţă, iar plonjările au loc datorită unor aripi largi, cu pene de piatră. Acum îngerii sunt toţi bruneţi. Şi cu rase diferite, adică plus un asiatic. Aşa cum Prinţul are ca bodyguard un masiv afro-american. E ceva umor aici, dar probabil că ne scapă. Înfruntarea dintre Bine şi Rău, cu ceva ajutor al lui Frankenstein, are loc în clădirea Prinţului, în subteranul cu surprize. Şi el se transformă (cu mantie, chiar dacă până atunci avea un costum). Însă nu o întrece pe Regina Ordinului Garguilor. În formă umană, are o vagă alură de elfă. Însă ca statuie cu aripi, singura de culoare dalbă, este la fel de spectaculară cum erau îngerii din serialul cu Dr. Who.

Trecând peste inepţia subiectului, peste faptul că Frankestein rămâne la bustul gol şi e mai lucrat decât vârcolacul din “Twilight”, că lupta se dă în catedrală şi e făcută praf, cu rozetele şi vitraliile ei minunate, că scenariul este plat şi previzibil, rămân, clar, acele două-trei scene de forţă (“fabrica de cadavre” chiar dă fiori, e mai şocantă decât o scenă din “Matrix”) şi finalul ca la “Carrie”, clasicul. Rămâne de văzut dacă dilemele morale ale creaturii vă vor da de gândit.

Tags: , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: