Timpul e important – Like Father, Like Son

485504_1Când afli că băieţelul tău multiubit, în care ai investit toată dragostea şi atenţia de care eşti în stare, nu este de fapt copilul biologic, ci un străin schimbat în spital, la naştere, ce poţi să faci? Îl alungi? Îl restitui ca pe un căţel părinţilor naturali? Este el cu adevărat un stăin? Şi părinte este numai cel care te naşte sau cel care te creşte? Filmul lui Koreeda, frumos, blând şi trist, ridică toate aceste întrebări şi multe altele, în stilul său deja binecunoscut. Celebrul regizor reuşeşte iar o poveste de forţă, realistă, o dramă socială şi de cuplu, în care familia şi copiii au iar de suferit. Filmul, pentru toate gusturile şi toată familia, este de neratat.

Hirokazu Koreeda nu e interesat de drame istorice ca maestrul Akira Kurosawa, nici de poetizarea lor ca Mizoguchi. De violenţa lui Kitano Takeshi, ce să mai vorbim, e la ani distanţă. Tânărul regizor este mult mai aproape de stilul realist, subtil, al micului cotidian decriptat în şoaptă al maestrului Yosujiro Ozu. Şi filmele lui, cu familie şi despre aceasta, cu poveşti în care aparent nu se întâmplă mare lucru – mici bijuterii.

Fericiţii care au ajuns deja să-i vadă pelicule mai vechi, ca “Nimeni nu ştie”, “O zi în familie/ Still Walking” sau “Maboroshi” ştiu ce aduce regizorul nipon. Familia, trecutul şi prezentul, copiii, regrete şi lipsa cuiva, muzica, tradiţiile revin mereu obsesiv.

Dacă “Nimeni nu ştie” din 2004 doar a fost nominalizat la Palme D’Or, filmul de acum a reuşit să convingă juriul şi să fie recompensat cu marele premiu cannez. Şi, după ce îl veţi vedea, veţi înţelege că pe merit.

Filmul lui Koreeda, molcom, lent, foarte îngrijit ca imagine, costume şi scenografie, cu cei mai minunaţi copii asiatici pe care i-aţi visa în cadru, ştie să fie exotic, dar şi universal valabil, să vorbească despre o dramă de cuplu pe înţelesul tuturor.

Şi aici există o fractură între Japonia modernă, corporatistă şi cea profundă, care îşi urmează neclintită tradiţiile, religia, obiceiurile gastronomice sau de onoare şi costum, ritualurile. Familia Nonomiya are tot ce şi-ar dori oricine – statut, siguranţă materială, confort, lux, iubire, linişte şi pace în cuplu, o familie reuşită şi blândă, standarde înalte. Bunica (o prezenţă formidabilă şi o actriţă de iubit, Jun Fubuki cu naturaleţea sa) se adaptează din mers la jocurile pe consolă wii cu nepotul, fără să uite să se roage în genunchi în faţa altarului casei.

Şase ani de dragoste, de investire în relaţie, în cuplu, în familie, în educaţia şi viitorul copilului lor. Fără certuri, fără ton ridicat, o acceptare a vieţii, zi după zi. O carcasă protectivă, nu neapărat falsă, cât ideală.

Imperceptibile mişcări de aparat, o lentoare şi dulceaţă căutate, o decenţă de a sta deoparte şi o fascinaţie de a urmări rutina acestei familii privilegiate dau filmului un farmec aparte.

482365_1

Scenariul lui Koreeda sparge liniştea printr-un anunţ oarecare de la spitalul unde s-a născut cel mic. De la aflarea veştii că acesta nu este fiul lor biologic, tonul nu se schimbă. Scenele însă se înmulţesc, ca şi prim-planurile sau tăcerile. Însă furtuna din sufletele celor implicaţi, cu delicateţe radiografiată, cu toate seismele de mare magnitudine în interior, este desfăcută în detalii în filigran, cu aparenţele păstrate, la fel grija de a nu-l deranja pe cel de alături. Cuplului bogat i se opune o familie săracă, mai puţin înţepenită de reguli şi gomă, mai normală, mai umană, mult mai emoţionantă.

Scenele casnice cu cele două familii pe rând sau împreună, cu toate discrepanţele şi deosebirile (cu umor blând), cu mesele luate împreună sau scenele din mall, din secţiunea de joacă, cu mesele de acasă de la părinţii bătrâni, fiecare cu explicaţii cât o perlă, fără accente, dar pline de sensuri, poetice toate, aşa statice cum sunt, pe muzică occidentală la pian, Bach în mare parte, armonioasă şi tristă, compun o tapiserie de tonuri şi nuanţe, o poveste specială despre durere, derută şi pierdere.

Oraşul cu detaliile lui arhitectonice, cu străzile care le înghite durerea surdă, cu cireşii în floare – fundal interesant pentru această dramă intimistă atât de discretă. Povestea însă e atât de puternică, actorii atât de credibili, încât nu mai eşti atent la încadraturi.

Unul din rarele filme care te provoacă la implozie de întrebări chiar în timpul vizionării. Lucru rar în ultimul timp, tocmai de aceea frumos de văzut. Cine a greşit? Cum a fost posibil? Cum de mama nu şi-a dat seama că nu e copilul ei? Şi apoi, o dată aflată eroarea, cum înlături suferinţa? Zeci de întrebări zbătându-se ca nişte păsări mai mult sau mai puţin mute.

Ca de obicei, la Koreeda finalul e deschis. Dacă vreţi, speranţa există, poate şi happy-end-ul.

Tags: , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: