Singurătatea electronică – Her

565688_1Actorii mari în roluri intense – Joaquin Phoenix, Rooney Mara, Amy Adams -, bine transformaţi de coafuri, mustăţi şi machiaj, parcă mai frumoşi decât i-aţi văzut vreodată până acum. Şi, desigur, o poveste ieşită din comun, neaşteptată, imprevizibilă, stranie, neliniştitoare, cu replici spumoase, curgând armonios. Şi o morală adusă la zi, despre tehnologie versus suflet, pe înţelesul tuturor.

Viaţa se umple în şir de cuvinte, iar emoţiile fiecărei clipe petrecute cu celălalt – indiferent dacă acesta este în carne şi oase sau doar virtual – o îmbogăţesc, îi dau profunzime şi sens.

De văzut neapărat!

Încă dinainte de genericul de început, filmul lui Splike Jonze te introduce sonor în bâzâitul electronic. Cel mai nou film al inventivului regizor este cea mai tristă poveste văzută în ultimul timp, o cutiuţă foarte frumos împachetată cu o bomboană prea amăruie în interior, dar pentru toţi, pe gustul tuturor. Filmul pe care trebuie să îl vezi, să îl savurezi, să îl asculţi.

Scenariul original al lui Jonze deja a fost recompensat cu Globul de Aur. Şi, dacă vedeţi filmul, înţelegeţi lesne de ce. Plin de blânde cuvinte, de multe, foarte multe replici (iată povestea care poate funcţiona perfect ca teatru radiofonic şi atât de frumoasă încât te poate ţine captiv la nesfârşit), roluri solicitante pentru actorii cu multe pagini de memorat la fiecare scenă. Sinceritate, umor, discuţii amicale ce curg frumos, profunde, ataşante.

Acţiunea are loc într-un incert viitor nu foarte îndepărtat, într-un oraş (Shanghaiul filmat cu dragoste, futurist) în care interacţiunea între oameni nu mai există. Pe străzi, în metrou, în muzee, la restaurant sau la plajă (ce scenă minunată, ce dezolare surdă!) fiecare e adâncit în sine, cuplat la propriul său dispozitiv tehnologic, la casca sa de transmisie. Legătura cu lumea există strict vizual. În rest – bariere. Emoţiile se manifestă, dar se trăiesc individual, în mai multă sau mai puţină tăcere. Cu căşti în urechi, oameni îşi împărtăşesc gândurile şi sentimentele cu voce tare unui robot prietenos. Şi, faptul că trăim scenele acestea, acest viitor şi în viaţa reală deja, că autismul tehnologic al gadgeturilor ne cuprinde pe toţi implacabil, dă filmului un abur de nelinişte, de tristeţe în plus.

Imaginea foarte frumoasă, îngrijită, decupează din jur, elegant, grafic, locuri de trecere, de întretăiere a drumurilor, de fundal (ce găselniţă e liftul cu proiecţii de copaci în care pare că urci în coronament), interioare colorate, dichisite, pastelate, perfecte, oameni suspendaţi în spaţiu aşa cum sunt proiectaţi în spaţii transparente de crom şi sticlă. Costumele, în special pantalonii bărbaţilor, cu talia lor înaltă, ca cei din anii ’40, dau un aer retro şi straniu în plus.

531489_1

Filmat de foarte de aproape, cu multe gros-planuri şi mişcări  blânde în jurul personajului, ochii spectatorului se umplu de frumuseţea chipurilor. Protagonistul, Joaquin Phoenix mustăcios, pluteşte confuz prin propria viaţă, încercând să scoată din ea tot ce poate mai bun. Cuvintele îl inundă, răscolitoare, poetice, atente la cele mai mici seime emoţionale. Pentru ceilalţi. Biroul în care dictează, concepe scrisori pentru alţii, o altă cutiuţă din şirul în care intră sau iese. Actorul, concentrat, aproape în totalitate singur în cadru, vorbind continuu, trece rapid prin emoţii felurite, iar chipul lui de motan se iluminează în cele mai frumoase zâmbete, cele mai triste, faţa cu toţi porii la vedere pe ecranul uriaş se lasă descoperită, iubită, acceptată.

PC-ul cu comandă vocală, cu jocul 3D care-i umple sufrageria, care-i sortează mailurile şi muzica, întâlnirile şi îi împarte ziua de noapte – omniprezent.

Povestea de la cunoaştere la obişnuinţă şi dragoste, trece prin toate fazele. De la mirare şi bucurie, la gelozie şi posesie. “Cum e să fii în viaţă acum în camera ta?” – iată o întrebare nu numai pentru protagonist.

Regizorul umple cadrul cu muzică, cu panoramice largi în care eroul priveşte, surâde, îşi aminteşte trecutul sau îşi imaginează viitorul. Crize, plictiseală, stânjeneală, panica pierderii, bucuria regăsirii. Sunt toate aici. Nu contează că iubita e doar virtuală, că nu are corp. Scena când merge cu ea şi celălalt cuplu la picnic e teribilă, reuşită, stranie, tristă, frumoasă. Absentă şi, totuşi, prezentă în urechile tuturor, Samantha cea electronică se bucură împreună cu ei de o zi de vară. “Eşti foarte frumoasă” îi spune bărbatul vocii calculatorului în timp ce stă cu capul pe pernă, cu faţa spre camera smartphone-ului său şi replica e la fel de tragică ca cea din filmul “Casanova” al lui Fellini, când celebrul vânător de fuste spune asta unei păpuşi mecanice.

Ca în “Truman Show”, când convenţia încetează şi ecranul se stinge, viaţa – aşa cum e ea – începe să fie trăită. O poveste de suflet pentru toată lumea, un semnal de alarmă, o morală cu greutate.

Tags: , , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: