Cuvinte cu sclipiri de scoică – The Book Thief

Este al doilea film pe care îl văd în ultimii doi ani, după “Lore”, în care războiul este suportat şi de civili, de oameni obişnuiţi, de germani. Cel de-al doilea război mondial văzut şi prin ochii unor “duşmani”, nu numai din punct de vedere militar sau evreiesc, ca de obicei.

Cartea tânărului scriitor Markus Zusak, cu găselniţele lui narative, încă o poveste cu amintiri despre ororile din anii 40, prinde viaţă în frumosul lungmetraj al regizorului Brian Percival, mult mai obişnuit cu serialele de televiziune. Şi asta se vede din plin – din ritmul lent, din teatralitatea exterioarelor micului orăşel de provincie, din imaginea curată, filtrată şi foarte atentă, îngrijită, din ştiinţa detaliilor şi măiestria dirijării actorilor frumoşi, minunaţi.
529786_1
E un trend acum să se caute disculparea poporului german, cel care nu mai e în totalitate demonizat în literatură sau film. Sigur, nu e Schindler, însă povestea de acum, aşa în mic cum e scrisă, vorbeşte hotărât despre drama civililor germani, care au îndurat la rândul lor războiul, foametea şi raţionalizarea, bombardamentele, tratamentele neomenoase ale ofiţerilor SS, controalele. Aproape un film de propagandă pentru cealaltă tabără.

Este povestea nu atât a tânărului evreu (ce chip frumos al acestui Ben Schnetzer, pe care, cu siguranţă, o să îl mai vedem) ascuns în subsol, cât a fetiţei orfane (cu părinţi comunişti!), care învaţă să citească, care se maturizează. Şi filmul se sprijină pe chipul frumos al micii Sophie Nelisse, cu ochii ei splendizi care umplu ecranul, cu părul bălai în codiţe de Pippi-şoşete lungi. Avem o nouă vedetă aici, un copil-vedetă, credibilă şi prezentă în fiecare cadru, de la care nu îţi iei ochii.529784_1

Şi cartea, şi filmul, vin, pe lângă povestea dramatică, cu plusul prezenţei unui personaj fantastic, misterios. O femeie în roman, un bărbat în costum în film, cel care, povestind din off încă de la începutul plastic pe deasupra norilor pufoşi, va puncta când şi când în povestea urmărită cu atenţie gânduri şi mărutirisiri personale, până la frumosul, finalul – în carte şi film – “Oamenii mă bântuie”. Cine este, veţi afla cu surprindere, cu emoţie, cu (na!) plăcere când veţi vedea filmul.

Foarte strâns filmat, cu camera băgată în personaje, cu aerul acela Hallmark, pe repede înainte, cu istoria marcată prin câteva detalii, scene mici sau inserturi, în rotirea (frumoasă, generos plastică) a anotimpurilor, rotund, lungmetrajul lui Percival ştie să vorbească şi inimii, şi minţii, pe gustul tuturor.

Cuvintele vin peste curioasa Liesel în valuri şi, din cărţile citite cu răbdare, ajung să creeze lumi, poveşti numai bune pentru speranţă, pentru supravieţuire.

Fără multe scene de luptă, fără multe bombardamente sau situaţii cumplite, filmul are o poezie a lui specială. Şi multe scene originale, nemaivăzute în alte filme de război. O soţie de ofiţer nazist teribil de permisivă, un prieten de joacă, un adăpost unde oamenii sunt ajutaţi să nu mai fie atenţi la şuierul bombelor din ce în ce mai aproape, un Crăciun de neuitat.

Limba engleză se vorbeşte cu (comic) accent german – Ja? – şi fiecare cuvânt place, mai ales aşa rostit de locomotivele puternice, actorii de excepţie Emily Watson şi Geoffrey Rush.

Finalul, expresiv, emoţionant, cu victoria vieţii trăite din plin, îi va face pe mulţi să suspine.

Tags: , , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: