Priveşte-mă doar pe mine – Pompeii

Se presupune că, dacă se apucă un regizor să realizeze o versiune nouă, în 2014, cu efecte digitale şi, desigur, în 3D, rezultatul ar trebui să te lase cu gura căscată, să aducă cu forţă multe inovaţii – în scenariu, butaforie, montaj, încadraturi.

Filme despre una din cele mai mari catastrofe naturale ale Terrei s-au realizat încă de la începuturile cinema-ului. Povestea imaginată de Edward George Bulwer-Lytton în romanul său, “Ultimele zile ale oraşului Pompei”, a fost o provocare pentru cineaştii filmului mut. Există o versiune din 1913, iar cea italiană din 1926 este realizată de Carmino Garrone, cu decoruri monumentale. Acesta din urmă, ca şi cel american din 1935, vor imprima stilul, detaliile de coloane căzând peste mulţimea îngrămădită, speriată, prinsă sub dărâmături.564471_1

Să vedem cu ce a venit acest film. Marea nadă este 3D-ul. Tehnologia porneşte motorul chiar din prima scenă din pregeneric, cu cenuşa funestă care acoperă tot şi zboară peste corpurile calcinate, aşa cum există ele încă în celebrul oraş, conservate în eternitate într-un ultim pas sau spasm. Din păcate, procedeul se rătăceşte pe parcurs, aşteptând marea erupţie, devastatoarea aruncare în aer, cumplita acoperire cu lavă. Sigur că acestea vin, însă doar în 2D, cu rezolvări ca de meteorit în flăcări şi surpări de teren cum au fost deja în “2012” (fără acelaşi dramatism de acolo).

Filmul de acum aduce ca inovaţie ploaia, noroiul, realismul într-un gen în care până acum au existat numai scene solare, nisip, peplum, machete, decoruri uriaşe cu multe detalii, marmură.

Meseriaşului regizor Paul W.S. Anderson îi plac scenele de luptă, de acţiune, de bătaie. Bineînţeles că şi în acest film vor fi multe asemenea, lupte corp la corp, cu sau fără săbii. De la masacrarea celţilor până la luptele de gladiator în arenă regizorul este mereu atent să focalizeze acţiunea pe prim-planuri cu feţe îndârjite, pe planuri-medii cu trupuri arcuite în aşteptarea atacului. Ca în serialele tv cu eroi mitologici.

Trecând peste clişeul cu eroul luptător în arenă aidoma filmului “Gladiatorul”, de care nu mai scăpăm când e vorba de istorie antică, filmul se inspiră direct nu numai din acesta, ci şi din (căci şi filmul cu Russell Crowe o făcea la rândul lui) din clasicul “Spartacus”. Şi aici avem un tandem de forţă în arenă format dintr-un alb (aici celt, acolo trac) şi un colos de culoare, cei care devin (după lungi scene de discuţii de umplutură) apropiaţi, prieteni. Aici îi vine rândul protagonistului să iasă din schemă şi să arunce el o suliţă în loja, tribuna romană.

Filmul lui Anderson aduce cei mai bizari clopoţei de vânt (săbiile celor spânzuraţi de picioare într-un pom), o arenă în care se filmează mult în subsolul ei, în pântecele unde se repetă, se antrenează toţi în sunet tăios de săbii. Arena lui Anderson este ovală, în ea se intră cu care de luptă, iar înfruntarea Cel Bun – Cel Rău este aidoma Maximus-Commodus cu câteva mici adnotări. Chiar dacă ulterior arena seamănă ca formă cu cea din “Ben-Hur” din celebra cursă de care (chiar frumoasă scena cu camera plină cu machete cu temple şi arene!), el reuşeşte o scenă de luptă interesantă. Sclavii lui sunt legaţi în mijlocul arenei şi lăsaţi să se înfrunte cu atacatori costumaţi în soldaţi romani. Tot pentru prima oară – frumos – în producţiile antice ale ultimilor ani există aici o punere în scenă a luptei, o poveste, cântată de actori ascunşi sub măşti teatrale de aur. O scenă reuşită, bine documentată.

Sigur că luptele în ploaie sunt nu atât dramatice, cât mult mai plastice, cu filmările în ralenti la fiecare eschivă şi secerare a stropilor. Aici, în filmul lui Anderson, sângele bălteşte. Arena nu mai e uscată, acoperită de nisp sau rumeguş. Muzica ritmată, cu inflexiuni nativ-americane, sprijină povestea. Sclavii din arenă sunt rareori singuri.564472_1

Cassie, fiica celui mai bogat om din Pompei, frumoasă şi tânără (Emily Browning), este, bineînţeles, independentă şi foarte democrată. Modelul nu e rău, este destul de credibil cu aceşti actori (Kit Harington care porneşte în lungmetraje după “Urzeala tronurilor”, cu modelul lui de Eric Bana tânăr). Doar scenariul simpluţ îţi dă ocazia ca spectator să te distanţezi de tot. Mulţii scriitori de aici au ciugulit de peste tot şi au adăugat fărâme, clişee şi rezolvări de benzi desenate (multe ilogice, comice, la prima mână). Orăşenii de aici îşi arată dispreţul faţă de senatorul Romei întorcându-se cu spatele (aşa cum numai în mini-seria Hallmark “Merlin” am mai văzut – interesant şi aici).

Anderson adaugă la lucrurile ştiute o cursă-urmărire călare, un car de luptă cu patru cai care aleargă pe strada în ruine. Plus un tsunami care se formează la unul din cutremurele dinaintea erupţiei, care îi iese. Scena (dacă nu te gândeşti la “2012”), este reuşită, emoţionantă. Este dificil să reuşeşti o poveste în straturi, să împaci şi filmul-catastrofă, cu scenele lui de distrugere şi efecte digitale, cu povestea de dragoste, delicată, intimă, plus fundalul unui război sau cel socio-politic cu probleme. Câte un pic din fiecare, pe repede înainte, de toate pentru toţi şi în trudita peliculă de faţă.

Filmul, cadou pentru fanii peliculelor de acţiune de tipul acesta, va prinde la publicul larg, iar finalul îi va face pe cei hipersensibili să lăcrămeze (asta dacă nu au văzut deja afişul).

Tags: , , , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: