Cristian Mungiu, creierul proiectului Amintirilor de Aur, a gândit şi o parte a doua, “Dragoste în timpul liber”, care este formată din 2 medii metraje.
Primul, “Legenda vânzătorilor de aer”, bifează cu grijă faptul că în anii 80 aveam televizoare alb-negru şi că ne uitam la programele de la bulgari, că cine avea atunci un video era stăpânul cartierului (da, încă îmi aduc aminte că mergeam toată clasa la colega mea de bancă din liceu şi vedeam toată noaptea, la grămadă şi la greu, filme horroruri, soft erotice, concerte şi că primul film văzut vreodată pe video a fost “Gwendoline”).
Episodul, fără stridenţe cromatice, are tensiune şi se derulează logic, montajul funcţionează, iar tinerii se potrivesc în cuplu. Se filmează în timp real (recunosc, am această problemă, suport greu chestia asta în film, mai ales când se lungeşte la nesfârşit cu detalii care-ţi dau senzaţia că poţi să rămâi blocat acolo în sală, pentru că povestea curge şi se aude ca viaţa, ca strada), dar aici nu deranjează. Cumva, aventurile cuplului au ceva din suflul tandru din filmele lui Truffaut. Şi e bine, e plăcut.
Actorii sunt tineri, au carismă, pe Diana Cavallioti camera o place, are deja câteva flashuri interesante în instrumentarul codului său gestual, Radu Iacoban se mişcă cu naturaleţe şi lejeritate în faţa camerei, dar amândoi mai trebuie să mai crească. Au primit aici şansa să fie văzuţi. Promit să îi urmăresc cu interes şi speranţă mai departe.
Al doilea episod se cheamă “Legenda şoferului de găini” şi e o mică bijuterie. De departe cea mai abil şi perfect şlefuită piesă din ambele Epoci de Aur. Păcat că Mungiu nu a realizat un lungmetraj de sine stătător cu acest subiect. Un şofer de camion din zona subcarpatică face naveta, ducând găini – cum spune titlul – de la ferma de sus de la el către litoral. La jumătatea drumului se abate la pensiunea ţinută de o energică hangiţă-patroană, după care i se cam scurg ochii. Şi, la un transport, pentru că e în preajma sărbătorilor de Florii, femeia îl convinge să deschidă uşa sigilată a camionului şi să o lase să ia ouăle de la găinile dinăutru. Normal, ea se umple de bani. Pentru că transportul nu a ajuns la timp, el e judecat şi condamnat la închisoare. Înăuntru însă, el are o vizită…
Se vorbeşte de tradiţie, de post, de ouă pentru cozonac, se presupune şi se spune că şi pentru înroşit, căci se ştie că toată lumea făcea şi ţinea Paştele, chiar dacă pe furiş. E episodul care vorbeşte cel mai bine despre noi, despre felul de a fi, despre modul de a ne îmbrăca, de a fi ospitalieri şi săritori.
Tensiunea se acumulează încet, iar de data aceasta twistul final nu mai e o glumă bună care să te facă să râzi. Este o surpriză – atât pentru personaj, cât şi pentru spectator – care îţi dă de gândit. Filmul se termină brusc aici şi, pe măsură ce te ridici din scaun, începi să îţi spui în minte “povestea bis” cum spunea marele critic de film din perioada interbelică, domnul Suchianu. Abia aici, în finalul acesta din Aur 2 se simte vârful de bici şi se înţelege mai mult despre ceea ce a fost, că oamenii erau în stare de orice. Foarte reuşit, foarte subtil.
Construit cu gaguri în repetiţie – drumul cu maşina, oprirea la pensiune, scârţâitul patului când eroul se aşează acasă lângă nevasta mereu în aceeaşi poziţie -, dincolo de povestea care place, pe care o urmăreşti cu interes şi cu plăcere, filmul rezistă prin actori deosebit de dăruiţi. Tania Popa, înţepată, energică, machiată, cu vestuţă tipică, are nerv, carismă, simţul replicii. E la fel de bună şi de frumoasă ca Marga Barbu ca hangiţă altădată, fără senzualitatea acesteia, căci aici totul e doar afacere. Niciodată Tania nu a reuşit să-şi valorifice mai bine filonul slav ca aici. Sunt scene în care e egală cu Liudmila Gurcenko din “Gară pentru doi”, ceea ce nu e deloc puţin. Însă marele atu este Vlad Ivanov, actorul care nu încetează să ne uimească de câţiva ani încoace. Înţeleg de ce Mungiu a apelat la el. Îl şi cunoaşte din “432” şi s-a obişnuit cu stilul său de joc. Însă aici Ivanov e pe contre-emploi. Nu mai e ticălos, nu ţipă şi nu este suficient ca în “Poliţist, adjectiv”. Cu un pulover de pe tarabă, cu şapcă, cu burtăloaia tipică unui bărbat căsătorit, privirile apoase şi gingaş galeşe spre nurii hangiţei şi figura interzisă şi resemnată de câine bătut spre fundul soţiei, cu ceafa groasă şi roşie de soare, Ivanov te convinge că este chiar omul din poveste, că este exact de acolo, din peisaj. Are chiar o scenă cu spatele (probabil că lui Mungiu îi plac astfel de unghiuri, ca în “432” pentru că îi ies grozav), în care joacă, ca la Chaplin, doar aşa. Şi reuşeşte să fie expresiv şi să transmită starea exactă şi să facă sala să râdă. Ce mai, ca domnul Rebengiuc, un actor în faţa căruia să stai în genunchi. Ma-re!
Îmi aduc aminte de când am început să fiu conştientă că actorul Vlad Ivanov e bun. La Teatrul Bulandra s-a montat un musical, “Elizabeta Bam“. O năstruşnicie, cu scenografia plină de reverenţe la toate avangardele – rusă, franceză, pictură, cinema mut – realizată debordant şi cu mare artă de dăruitul Dragoş Buhagiar. Iar Vlad Ivanov cântă şi dansează, e plin de nerv, are ritm şi energie, are voce, iar corpul de peste 40 de ani e flexibil. Excelent! 
Şi acum aici, după ce l-am urmărit în filmele “Noului Val”, aproape placid, cu discreţie tânjind după ceva interzis, ce nu are acasă.
Cameleonic, cu adevărat. Domnule Vlad Ivanov, 10! 10, domnule! Filmul vă aparţine.
CINEMAGOLD 