Pentru un an nou

Din păcate, nu am mai scris de luni de zile, dar, acum, fix pe ultima sută de metri, nu mă rabdă inima să nu pun aici un mic semn al trecerii timpului. Am descoperit şi anul trecut colaje şi montaje măiestre pe you tube, atât de bine realizate şi de montate, încât mi-am dorit pe loc, din inimă, să pot să fac şi eu aşa ceva.

Acum descoperit unele în care apar secvenţe din  mult mai multe filme văzute, ceea ce e un plus pentru mine, ca cinefil.

Iată, cu toată bucuria ce a fost 2011

Aşa cum am făcut şi anul trecut, urări de cinefil

http://www.youtube.com/watch?v=nYlQM8OK9fY

http://www.youtube.com/watch?v=QgTsQW9tyHg

Să avem toţi un an bun şi fructuos în vise împlinite.

Un erou cu scut

Joe Johnston a câştigat Oscarul pentru cele mai bune efecte vizuale la “Indiana Jones şi căutătorii arcei pierdute”, este regizorul exuberantului “Jumanji” sau plasticului “Hidalgo şi Oceanul de foc”, ca să nu mai zic de magicul film nu numai pentru copii “Stăpânul cărţilor” unde îmbina cu măestrie desen animat cu joc de actori. El ne aduce acum încă un erou Marvel, Captain America, dar reuşeşte o poveste retro şi face legătura bine cu pelicula de anul viitor, “The Avengers/Răzbunătorii”.

 

 

Un film SF de acţiune şi aventuri, după benzi desenate, cu un erou justiţiar Marvel cu superputeri înseamnă mişcări masive de trupe, implicare multă în revoluţionare efecte speciale, sonore şi vizuale, efecte pirotehnice şi explozii în 3D nemaivăzute. Într-un fel, filmul are din toate astea, însă ce este cu adevărat minunat aici este că nu abundă în efecte. Culorile aproape de sepia care redau culoarea epocii din timpul celui de-al doilea război mondial, o scenografie curată şi destul de minimalistă dau un aer de realism rar întâlnit în filmele de gen. Cadrele sunt rafinate, simple, hangarele sau laboratoarele unde se întâmplă acţiunea nu au detalii tipice de SF. Şi asta chiar dă filmului un plus de atractivitate. Din acest punct de vedere plastic, filmul se apropie mai mult de “Căpitanul Sky şi lumea viitorului” (fără să fie filmat pe ecran verde), având şi aici lupta cu răul nazist, aerul retro şi impecabila reproducere a epocii anilor ‘40.
Steve, un puşti plăpând din Brooklyn este mereu respins la recrutare. Dorinţa lui de implicare este uriaşă şi tot încearcă, indiferent de câte refuzuri primeşte. Îl cunoaşte pe doctorul Erskine (Stanley Tucci foarte bun), un inventator neamţ trecut de partea americanilor, care îi propune să intre într-un program secret, experimental. Doctorul a găsit un ser care transformă un soldat într-un supererou. “Binele devine strălucit, răul devine îngrozitor”. Şi chiar vedem asta, căci primul pe care a testat serul este ofiţerul nazist Johann Schmidt (Hugo Weaving cu alura sa demnă), care s-a transformat în maniacul malefic Red Skull. Steve, devenit Captain America (foarte bună trecerea de la puştiul pitic la bărbatul cu abdomen de culturist!) porneşte acum pe urmele lui. Îşi va alcătui o echipă numai unul şi unul, sub atenta observaţie a colonelului Chester (Tommy Lee Jones minunat în uniformă).

Aceasta e în mare povestea. Sunt multe scene şi situaţii înglobate din alte filme clasice de război, “Trenul colonelului Von Ryan”, “Tunurile din Navarone”, chiar într-un fel echipa trăznită şi foarte politically correct

(căci există şi un asiatic şi un soldat de culoare) din “Ticăloşi fără glorie”. Şi e foarte interesant cum inserează regizorul cu grijă personaje-cheie care fac legătura cu benzile desenate în 1941 cu cele din 1964 şi cu filmul care urmează curând să apară pe ecrane şi care va strânge mai mulţi eroi Marvel. Există aici şi Howard Stark, strălucit pilot şi inventator, tatăl viitorului Ironman. Începutul cu gheaţă şi finalul, plus prezenţa lui Samuel Jackson care va fi în “Avengers” Nick Fury, aşa cum explicau reapariţia eroului în benzile desenate din 1964, când Captain America fusese reintrodus alături de grupul celorlalţi eroi. Însuşi titlul, „Primul Răzbunător” pregăteşte terenul (şi de marketing) pentru grupul din 2012 care vine.

Filmul are secvenţe bune de acţiune (foarte frumoasă cea în care eroul îşi urmăreşte duşmanul până în apă, în submarin) şi destule lirice, plus unele în care eroul începe să-şi pună întrebări (bun momentul când el, deja vedetă a spectacolului care îi poartă numele, vine în faţa trupelor de soldaţi ca să îi distreze). Chris Evans a mai jucat în filme după benzi desenate (vezi “Cei patru fantastici” 1+2). Aici îi stă bine în uniformă şi e credibil şi în prima parte cu fizic ingrat şi în cea de-a doua ca erou mascat. Scutul lui dintr-un metal dur, aruncat ca un bumerang arată foarte bine (inclusiv pe siteul oficial!). Armele cu lumina albastră a rocii mistice, un tanc cât casa, cerul Londrei plin de zeppeline, soldaţii Hydrei salutând cu Heil şi mulţi cât frunză şi iarbă cu acelaşi efect electric ca al clonelor din Star Wars. Suspans bun, care te ţine în priză până la final. Destul de mult umor. O poveste de dragoste, căci, nu e aşa, eroul nu e gay. Maşina uriaşă şi minunată a lui Red Skull, la fel de frumoasă şi uimitoare ca Batmobilul sau submarinul de argint din “Liga”.

Fără să fie strident patriotic, filmul funcţionează – prin finalul cu o rezolvare gen “Pururea tânăr” – foarte bine în vremuri de criză. Este filmul perfect de imbold pentru un public speriat. Un erou din timpul războiului care ajută un public din vremea crizei financiare. Adică eroul perfect. Cu scutul lui cu tot. Aşadar, după inelul din Arabela, mantia care te face invizibil, bagheta, mătura, pensivul din Harry Potter, butonul de teleportare din Star Trek, inelul şi lanterna verzi, iată şi scutul invincibil care te apără de rele. What next?

Prieteni buni

John Lasseter a iubit de mic desenele animate. Pasiunii lui pentru animaţie îi datorăm curiozitatea şi entuziasmul cu care şi-a stors mintea cum să facă pentru prima dată mişcările dintr-un program pe calculator să fie fluide, foarte puţin tehnice, cu expresii faciale care să te emoţioneze, indiferent de vârstă.
El este tatăl Pixar, lui îi datorăm cele mai frumoase animaţii digitale, scurt sau lungmetraje.
În cazul de faţă, Cars 2 este o continuare foarte isteaţă, reuşită şi la fel de alertă ca şi “Furios şi iute în viteza a cincea” sau un film cu James Bond.
Pur şi simplu o încântare pentru ochi. Nu rataţi!

Încă îmi aduc aminte cât de încântat era fostul meu coleg când ne povestea “Cars”. Cu lux de amănunte, la fel de înduioşat atunci cum fusese în sală, distrându-se în faţa noastră de parcă revedea gagurile din film. Mie personal, trebuie să recunosc, nu mi-a plăcut primul. Nişte maşini care vorbesc, care se îndrăgostesc, dar cu bunele sentimente Disney, nu cu schimbările violente de la “Transformers”, m-au amuzat, dar m-au lăsat rece. Îmi plac mult animaţiile, dar aceasta nu a fost una de colecţie. Aşa că la 2 am mers puţin cu inima strânsă. Şi toate temerile mi s-au risipit încă de la început. Este cel mai bun film cu spioni pe care l-am văzut anul acesta, un fel de Best of Bond Movie, plin de suspans, tensiune, gadget-uri, culoare şi detalii năucitor de realiste. Mergeţi neapărat să vedeţi ce-au realiazat oamenii de la Pixar, filmul fiind regizat de John Lasseter, părintele filmelor computerizate. La aniversarea a 25 de ani de Pixar, acesta este cadoul-omagiu perfect, ticsit de trimiteri la toate reuşitele studioului de până acum.

De la scurt metrajul cu lampa din 1986, “Luxo Jr.”, lucrurile s-au schimbat în fiecare an, iar în ultimii, accelerat, în fiecare lună parcă. Animaţie după animaţie, cu descoperirile tehnologice la zi, fiecare mereu mai ambiţioasă, mai fascinantă. Şi, pentru că se împlinesc 25 de ani de trudă şi de căutări în faţa calculatoarelor, nu se putea altfel decât ca filmul să înceapă cu un delicios scurt metraj cu exact acele personaje care au deschis drumul, cele din “Toy Story”, acum aflate într-o “Vacanţă Hawaii-ană”. Foarte comic, cu un twist care aminteşte de mai vechiul “Knick Knack”.

Prima parte, a doua parte

“Cars” avea acţiunea în mare parte în deşert, în Radiator Springs, unde ajungea maşina de curse Fulger McQueen. Aici el îi cunoştea pe Sally, pe Doc de la care învăţa şi pe dinţoasa maşină tractoare Bucşă, cu care devenea prieten la cataramă. Filmul era liric, emoţionant şi clar pentru copii şi băieţei. Partea a doua a poveştii cu maşinuţele prietene lărgeşte rama şi le scoate în peisaj internaţional, aşa cum au procedat americanii de la toate studiourile cu francize de succes. Fulger este provocat în direct, la tv, să participe la un Grand Prix Mondial. Sunt curse la Tokyo, la Paris, la Porto Corsa – Italia şi la Londra. De data aceasta îşi ia prietenul bun Bucşă peste tot. Dar, el, împleticit cum e, intră cu inconştienţă în mijlocul luptelor dintre agenturi străine. Tocmai de el depinde acum nu numai viaţa prietenului său, ci şi a întregului pământ.

Filmul e un deliciu de urmărit. Toate aceste călătorii în oraşe frumoase sunt încântătoare şi amuzante şi pentru personaje şi pentru spectatori. Fiecare oraş este redat în mii de detalii uşor recognoscibile. Tokyo are străzile

pline de reclame electronice, sushi şi gheişe, wc-uri digitale cu dotări futuriste şi comice (de altfel, scena de la toaleta cu tv în ea şi cu jeturi colorate, plus o bătaie ca în cele mai bune filme de acţiune, inclusiv o replică finală a lui Bucşă ca a lui Ace Ventura când iese de acolo e o minunăţie!). Parisul, cu Sena, cu turnul, cu străduţe înguste şi o piaţă de piese care seamănă cu vechile Hale. Porto Corsa, la început ca o machetă realizată cu grijă, cu oraşul stup deasupra mării, cu poduri medievale pietruite, cu ţiglele caselor peste care se avântă eroii ca în seria Bourne sau “Americanul”, cu un papamobil şi un Papa-maşină, colorat şi vesel, gălăgios şi amabil, ca şi poprul respectiv, magic, magic, o încântare. Şi apoi Londra, cu Trafalgar Square, cu palatul şi da, însăşi Majestatea Sa, Regina. Cu Big Ben ca în “39 de trepte”. Multe detalii realiste, cu splendide fundaluri desenate aproape ca fotografii turistice. Partea tehnică – atenţie pentru cele mai mici detalii de la curse, cu comentatori sportivi, filmări de la roata maşinii care aleargă pe macadam. Şi toate îmbinate cu o tandră culoare locală. Toate acestea din plin savurate şi de copii. Însă partea a doua şi-a propus să combine acţiunea numai bună pentru cei mici cu una şi pentru adulţi. Aşa că există o teorie a conspiraţiei, tipică filmelor de acţiune Bond, foarte bine şi intens realizată, fără timpi morţi, cu replici de gen. Şi toate aceste replici îşi pierd în parte din publicul mic, care nu înţelege tot ce se întâmplă. Însă chiar şi aşa, îl urmăreşti cu sufletul la gură.

Găselniţa filmului este umanizarea maşinilor, care, noi şi vechi în cadru, în fiecare episod fiind numai mărci din ţara respectivă (în Italia, de exemplu, Unchiul Topolino este un Fiat din 1937) împrumută din datele umane. Au coroană şi cercei cu diamante, basma de mătase (mama lui Francesco), sunt gheişe, invitaţi la petrecere sau oameni care aclamă din tribune şi de pe traseu. Nici una nu seamănă cu cea de alături şi toate au din ticurile poporului respectiv, inclusiv accente nostime.

Doc nu mai apare, pentru că Paul Newman, cel care îşi împrumutase vocea, a ieşit din păcate din scenă. Iar regizorul păstrează doar un perete cu tăieturi din ziare, ca o blândă trecere peste.

Chiar dacă unele scene vor fi puţin încifrate pentru copii, aceştia sigur vor înţelege morala veselă a acestui alert

film. Căci jocul dintre aparenţă şi esenţă este explicat logic, ca o lecţie pentru toţi. Bucşă, cu aspectul lui de ţărănoi din Vestul Sălbatic, dar bun la suflet, aşa naiv cum e, reuşeşte să devanseze jocurile unora mult mai dotaţi decât el. Un film cu maşinuţe despre teoria omului simplu, mărunt, un “hârb” care poate să devină şi el erou. Frumos!

Filmul reuşeşte să fie cosmopolit şi foarte american în acelaşi timp. Şi ar mai fi de spus că oceanul, cu apa lui verzuie şi înspumată e splendid. Niciodată apa nu a arătat atât de bine, de veridic în filmele digitale. Iarba sau firele de blană în bătaia vântului le-a reuşit perfect până acum. Însă apa mereu arăta ciudat. Mergeţi acum să vedeţi cât au putut să evolueze softurile. Nu rataţi un film de acţiune la care uitaţi efectiv că e animaţie şi că eroii sunt maşini.

De ce să vezi “Cars 2″?

- ca să vezi cât au putut să muncească la scenografie cei de la Pixar

- pentru că nu e doar o animaţie, are toate datele unui film cu spioni

- pentru că are umor pentru mari şi mici

De ce să nu îl vezi?

- dacă nu poţi să intri în convenţie şi să priveşti numai maşini care vorbesc

- dacă nu îţi plac animaţiile şi genul acesta de acţiune

- dacă te deranjează filmele cu americani care cuceresc lumea

9/10

De ce iubim filmele?

Cea de-a şaptea artă, cu sau fără găselniţe tehnologice aduse la zi, e magică. Niciuna din celelalte surori nu reuşeşte să le îmbine pe toate, să emoţioneze şi să aducă mereu alt unghi de vedere asupra vieţii, aupra lumii. Şi, dacă vedeţi filmul acesta, vă veţi convinge de asta. Regizorul J.J. Abrams (care a trecut prin toate – a fost şi scenarist, şi producător, şi în spatele camerei) ne oferă acum un SF, cel mai frumos omagiu acestui gen cinematografic, maestrului Spielberg (aici şi producător, cred că s-a amuzat foarte tare) şi cinema-ului în general.

Povestea din Super 8 e, aparent, simplă. Dar merită neapărat să vedeţi cum o scrie şi o montează în imagini regizorul, cu scene de un farmec aparte şi haz nebun care alternează cu unele de acţiune pură ca în cele mai bune şi sofisticate blockbustere cu efecte speciale. Scena accidentului de tren, de exemplu, este năucitoare, perfect montată, demnă de premii. Un grup de elevi prepuberi filmează pe Super 8, seara, un filmuleţ pentru cel care vrea să participe la festivalul de filme horror. Întâmplarea face ca pe lângă gara lor părăsită unde filmau să aibă loc un devastator accident de tren. Tensiunea creşte pe măsură ce militari ocupă zona şi evacuează oraşul. Copiii vor sta în faţa răului, iar în final fiecare decide ce e mai bine pentru sine.

Filmul e un deliciu de privit. Vă rog, faceţi un efort, mergeţi la cinema. Căci altfel pierdeţi enorm. Grupul de puşti, care aduce cu cel din clasicul “Stand by Me” e urmărit în mii de detalii nostime, în intimitate. La şcoală, împreună, vorbind nesfârşit despre hobby-ul lor – filmul cu strigoi, acasă la unul sau la altul, la filmări. Imaginile sunt clare, camera mobilă, iar replicile delicioase, reuşite. Se simte mereu în jurul lor bucuria de a juca, simţi că şcoala s-a terminat şi a început vacanţa, că regizorul ştie şi e atent la detaliile mici, de cotidian, de ce nu din propria copilărie, realiste, foarte convingătoare, toate ataşante.

Regizorul are flerul de a pune lumina pe actori pe care i-am văzut mai mult în plan 2 – absolut excelenţi taţii – poliţistul matur şi îngrijorat (Kyle Chandler pe care îl ştiţi din serialul tv “Viitorul începe azi” şi Ron Eldard, aici cu perciuni şi zdrobit de vină şi alcool (vezi serialul tv “Justiţie oarbă”), plus copiii, al căror joc teribil, electric te lasă cu gura căscată de uiţi că sunt copii şi ţi-ai dori să ai parte de asemenea implicare şi talent şi la actorii români. Cel puţin Elle Fanning, sora Dakotei (poate aţi văzut-o în filmul Sofiei Coppola, “Undeva”) este uimitoare. Foarte frumoasă, foarte talentată, avem o viitoare mare vedetă aici.

Filmul, cu excelent suspans şi doze masive de surpriză, uneori în maniera lui Hitchcock, poate funcţiona şi ca teatru radiofonic, atât de impecabil funcţionează din punct de vedere sonor (şeriful la benzinărie, lucrătorul de la electrică pe stâlp, tunurile soldaţilor). De altfel, acesta este cel mai gălăgios SF pe care l-a văzut, un film la care montajul efectelor sonore contează mai mult decât cele vizuale, iar muzica este o mare bilă albă. Căci alienul nu este arătat până la sfârşit, iar asta plus accentele de fond măresc tensiunea considerabil.

O poveste despre un extraterestru rătăcit aţi tot văzut. Însă cea de aici se citeşte pe mai multe planuri şi straturi.

Avem alienul şi soldaţii care vor să deţină puterea, dar şi relaţii tată-fiu, tată-fiică adolescentă, coleg-colegă la primele adieri şi tatonări erotice. Un film despre pasiune, despre prietenie, despre creativitate, despre comunitate şi comuniune care transcende rasa. Un film American care pentru prima dată după mulţi ani nu mă deranjează cu bârne în ochi despre patriotism. Contează doar povestea, care e foarte bine articulată.

Pentru că balanţa între povestea mare a comunităţii şi cea în mic, a copiilor care îşi văd cu inconştienţă şi candoare de filmul lor cu zombie stă bine în echilibru. Dacă, de exemplu, în “Războiul lumilor” era doar fuga eroului cu copiii după el, aici regizorul îşi întrece maestrul şi are grijă să lase – comic – povestea gravă în plan second, iar în prim-plan un nestingherit proiect de amatori.

De mult nu am mai văzut atâta grijă de a filma un cadru. Pentru prima dată după ani buni de zile mă întâlnesc (şi nu, nu e doar pentru că acţiunea se întâmplă în deceniile trecute) cu profunzime a cadrului şi montaj în cadru (în prim plan gagul, în 2 twistul de thriller), regizorul având lecţiile clasice foarte bine învăţate. Minunat!

După atâtea plusuri, filmul mai aduce şi un alien atipic, original, între păianjen şi reptilă, cu faţă interesantă şi sunete guturale şi o navă la care să te uiţi fermecat.

Finalul e liric şi emoţionant, ca mereu în acest gen, dar nu vă grăbiţi să plecaţi, că veţi pierde cireaşa de pe tort -imagini pe genericul final la care aplaudaţi cu gura până la urechi.

Totul este miere

Winnie este un ursuleţ foarte îndrăgit. Aşa cum unii sunt înnebuniţi după Garfield, sunt mii de copii (şi nu numai) care zâmbesc imediat când îl văd pe Winnie the Pooh. Cei care ştiu deja desene cu eroul şi prietenii lui, mai vechi sau mai noi – vă rog, spuneţi că aţi văzut sau că o să le vedeţi neapărat “Aventurile Tigrişorului” din 1999, cu multele scene înduioşătoare şi nostime sau “Marea aventură a Porcuşorului” din 2003 (care începe tot cu o carte deschisă ca în cel de faţă) – în amândouă personajele foarte frumos desenate şi cu multă mişcare şi acţiune – sau deliciosul “Winnie de pluş şi elefantul” din 2005 – bănuiesc cu bucurie cam ce se ascunde şi în această nouă animaţie Disney pentru toată familia.

Splendid desenat, cu detalii pastelate de fundal înfrunzit la care te uiţi cu mare plăcere, filmul din anul acesta se putea numi bine mersi şi “Winnie de pluş şi Măgăruşul”, căci celor doi eroi le este dedicată povestea. Rotund, aducând cu “Toy Story”, pentru că începe cu camera băieţelului Christopher care are camera plină de jucării ca şi Andy, începe şi se termină cu jucăriile de pluş, de dimensiuni mari. Şi, desigur cu o carte, în care intrăm în ficţiune şi convenţia animată.

Winnie se trezeşte (foarte amuzant moment în care cartea rotită îl aruncă din pat) şi îi este foarte foame. Stomacul său “cântă”. Iar în ulcelele din bucătărie nu mai este un strop de miere. Aşa porneşte Winnie într-o misiune de descoperire. Dar, în afară de mierea la care visează, mai întâi trebuie să-şi ajute prietenul Măgăruş Aiurel, care nu mai are acum atârnată de butonul din dos nici urmă de coadă. Toţi prietenii se strâng şi încearcă să găsească o soluţie. Kanga, mama cangur, un fular pe care îl croşetează. E roşu, e frumos, dar se deşiră. Tigrul cel vesel şi gângav, care tot sare pe coada sa, îi oferă un arc dar se pare că anxiosul, depresivul măgăruş nu e făcut pentru salturi (“Tot ce e bun pe lume, se duce” sau vorba sa preferată “Cred că meritam asta” când ceva dă greş). Un balon roşu strălucitor, cu voinţă proprie (cum era cel din filmul de ficţiune), un yo-yo, o umbrelă, un ceas cu cuc sunt tot atâtea ratări. Dar Winnie este iar deturnat de la gândurile sale, pentru că trebuie pus la cale un plan de capturare a monstrului care pare că l-a răpit pe băieţel (şi asta pentru că nu au înţeles biletul lăsat de acesta).

Filmul vine cu ideea foarte frumoasă de a purta ursuleţul mereu calm prin cartea cu povestea lor, peste şi printre

litere, trecând de pe o pagină pe alta (îi este aşa de foame încât “nu ştie că a sărit la alt paragraf”). Şi cuvintele în engleză care mai desconspiră din acţiune, cu grafismul lor, dau foarte bine în cadru. Căci animaţia asta nu mai este doar despre prietenie şi prieteni ca toate celelalte în trecut, ci, mult mai mult, că e important să ştii să citeşti şi să scrii (Mierea/Honey e scrisă Huny, iar Coada/Tail e Tael!).

Mult mai static decât altele, mai lipsit de tandreţea şi magia Elefănţelului, filmul însă e plin de lecţii pentru cei

mici. Şi, dacă ar fi să fie doar pentru ceva anume recomandat filmul acesta, apoi este o secvenţă foarte reuşită, comică, plastică, la care râzi indiferent ce vârstă ai. Totul începe cu Winnie care aude numai miere rostindu-se în jur şi, de foame, are o viziune cu o insulă, un ocean de miere în care el, în costum de baie întreg, de culorile unei albine, ca cele din anii ‘20, inoată fericit, cântând “Peste tot e miere, Şi viaţa-i de pluş” (adică “Everything is honey”). Şi momentul e cu adevărat delicios.

Trebuie să ştiţi că vocea naratorului îi dă indicaţii lui Winnie, iar acesta se mai întoarce din când în când spre el (noi) ca să întrebe. Că există un film în film, splendidă animaţie ca desenată cu creta. Că Winnie de aici, călare pe micul Piglet, are puţin din inconştienţa şi candoarea lui Louis De Funes în tandemul cu blajinul Bourvil. Că Winnie cam înjură şi spune mereu cu năduf “Oh, bother” (tradus Fir-ar!).

Filmul are multe cântecele nostime, unele compuse şi cântate de Zooey Deschanel, dar ar trebui ascultate pe Amazon, măcar sample-urile, căci filmul rulează numai în varianta dublată în română. Nu deranjează (prea tare), dar se pierde mult.

Şi, în încheiere, trebuie să recunosc că jocurile de pe pagina oficială sunt foarte reuşite. Nu am mai văzut unele aşa de atrăgătoare de la “Alice în Ţara Minunilor” şi “Prinţesa şi broscoiul”, ambele tot ale Casei Disney.

“It’s Gonna Be Great” cum cântă Tigrul.

Harry Potter şi Talismanele Morţii: Partea a II-a

În 1999 lucram la un cotidian. Şi, într-o zi, am venit în redacţie şi i-am spus colegei Răzvana că în lume se întâmplă ceva foarte ciudat. La absolut toate posturile tv străine se dau ştiri cu copii care devorează în roiuri de termite o carte, cum nu s-a mai întâmplat vreodată. Şi, zi după zi, fenomenul lua şi mai mare amploare. Un vârtej planetar, o nebunie. O maree de fani. La scurt timp a apărut şi la noi – editura Egmont s-a mişcat foarte repede, Ioana Iepureanu a fost tânăra traducătoare a seriei -, iar librăriile şi supermarketurile au fost luate cu asalt la miezul nopţii, în momentul lansării. Recunosc că am fost fan din toată inima. Cel puţin până la volumul 5. Am fost cu bucurie în juriul Concursului Naţional Protv. Cărţile curg, sunt pline de detalii la care visezi, stilul este atât de vizual încât poţi lesne să vezi povestea, fiecare pagină te îndeamnă cu înfrigurare să mergi mai departe, mai repede, să afli ce se întâmplă. Iar când termini, părerea de rău că s-a finit e atât de mare, încât vrei să o reciteşti imediat. Excelente, extraordinare răsturnări de situaţii şi finalurile cele mai reuşite din fantasy-ul mai mult sau mai puţin pentru copii. Şi iată, în momentul de faţă ne aflăm deja la ani depărtare de acel început în trombă şi deja la 10 ani de la începutul seriei de filme. 10 ani de vise şi de aşteptări cum nu ni s-a întâmplat cu niciun alt film. 10 ani în care micii actori au crescut sub ochii noştri. Volum după volum ecranizat cu dragoste, grijă şi har. Primele două de Chris Columbus, atât de potrivit pentru copii, urmat de Alfonso Cuaron, tributar LOTR care a apărut între timp şi care uimise publicul, ridicând ştacheta genului fantasy la înălţimi de neatins. Acest regizor a adus fiorul liric până la lacrimi şi partea dark, el este cel care a lărgit rama acţiunii şi curtea Şcolii Hogwarts, Şcoala de Magie, Farmece şi Vrăjitorii. El a ştiut să pecetluiască seria cu exactele doze de disperare, durere, pierdere, suspans, lupta cu sine şi cu timpul, cu frica, cu sacrificiul. A urmat Mike Newell cu “Harry Potter şi Pocalul de Foc” – poate cel mai reuşit din serie -, iar la ultimele David Yates, într-un vârtej de efecte. Inclusiv la acesta, punctul final al acestei serii de 7 cărţi şi 8 filme, singurul în 3D, filmul pe care îl va vedea cu siguranţă toată planeta, din curiozitate. Aşadar un MUST SEE.

Cu bune şi cu rele

Grea misie pentru regizor. Cartea fiind cunoscută la virgulă, nu s-a putut abate prea mult. Sunt mici schimbări, minore, nederanjante. El a trebuit să respecte sursa, să încheie cu bine seria, să aducă acţiunea cu sufletul la gură şi cea mai cumplită luptă dintre Bine şi Rău, să fie credibil şi, pentru că eroii au crescut, să ofere şi acea parte romantică. Aşa că filmul are multă acţiune, foarte bune efecte, foarte reuşită imagine, însă montaj, scenariu şi regie aşa şi aşa. Nu pot să nu mă gândesc cum ar fi arătat dacă l-ar fi regizat Cuaron. Pentru că acum ochii sunt solicitaţi, dar inima nu prea. Se întâmplă multe, dar prea puţine te mişcă cu adevărat. Din multitudinea de detalii plastice de dinainte rămâi acum cu prea puţine. Filmul nu e foarte dezamăgitor (cu toate că te paşte jumătate din acest sentiment), sigur, e, neapărat, de văzut. Cel mai deranjant însă mi s-a părut că Yates, regizorul, lucrând la o franciză fantasy care stă pe propriile picioare, simte nevoia să tragă cu ochiul (să se inspire, dacă vreţi) din “Stăpânul inelelor”. Avem gemenii cu ochii în lacrimi, cocoţaţi pe ziduri în faţa sfârşitului iminent ca acolo, troli alergând masivi pe mirişti, tabăra malefică comasată impresionant pe dealuri, un interior de bancă ca o peşteră care aduce cu Moria şi multe altele. În soundtrack, tema lui Lily, mama lui Harry, are inflexiuni celtice. Şi e păcat, căci poţi obţine tot ce vrei strict din această serie. Sigur, avem timide atingeri, dar ioc de parte tragică. O lume se termină şi tu, ca spectator, nu simţi nicio emoţie. Stomacul nu ţi se strânge de frică sau groază ca la LOTR, lacrimi nu cad.

Sigur, toată seria Harry a fost singur, cu destinul lui. Şi, în momentele cruciale şi-a dus propria bătălie. Însă aici, în toată agitaţia din jur (elevii ăia care se vântură fără rost, “artistic”) regizorului nu îi prea reuşeşte montajul paralel, îmbinarea acţiunilor. Plus că, de fiecare dată când e distrus un Horcrux, regizorul apelează la (deja clişeu) materializarea feţei furioase a lui Cap-de-Mort exact ca a lui Imhotep din “Mumia”.

Dar cu ce vine nou această parte? 

Dacă nu sunteţi fani, dacă nu aţi citit şi nici nu aţi văzut vreun film din serie,

nu e nimic. Se înţelege foarte bine. Fiind practic a doua jumătate a ultimului volum, începutul se face mai greu. E mai static, cu multă vorbărie. Dar şi când porneşte, nu se mai opreşte. Veţi descoperi nişte Dementori mai light aici, aproape fashion, plutind în aer cu hăinuţele lor zdrenţuite care flutură şi arată la poale ca nişte pene. O casă între dune cu aspect cottage plină de scoici, cu clopoţei de vânt din sidef (numai să vedeţi pe siteul oficial cu câte poate să vină pe piaţă această serie!!!). Chipuri diferite de goblini, cu dinţii lor ascuţiţi. Un aer foarte british, de film de epocă, cu trimiteri clare la Anglia în timpul războiului, sub bombardament. Un interesant dragon alb, pielos. Pe Neville Poponeaţă care a crescuuuuuttt. Pe Plesneală cu părul cel mai curat din toată seria. O peşteră ca a lui Ali Baba, în care cupele de aur se înmulţesc – foarte interesant realizat. Zgomotul la fel de important ca imaginile, foarte bun montaj sonor.

Foarte impresionante

Nu contează dacă vedeţi 3D sau nu – vrăjile făcute de profesorii şcolii îngrijoraţi de apărarea Hogwarts-ului (dintre care o regală Maggie Smith) şi – poate cel mai minunat şi mai emoţionant efect din film – atacul răilor care trag cu baghetele lor “trasoare” ce lovesc blocada de protecţie, iar multitudinea loviturilor aminteşte de avalanşa săgeţilor din “Henry V”. O Camera Secretelor ticsită de lucruri – foarte bine realizată, cu o scenă dramatică în ea la fel ca în carte (poate aici cel mai bun efect în 3D). Şi Cap-de-Mort (Ralph Fiennes) atacând înconjurat de extensii de mantie, fluide şi puternice ca în manga, eşarfe care cresc din el şi pot distruge.

În carte, partea cu Plesneală (Alan Rickman perfect în rol în film) este emoţionantă până la lacrimi. Aici e lirică. Atacul lui Nagiri dur. Apar “gardienii”– părinţii lui Harry, Remus, Sirius. Şi momentul e frumos, chiar dacă nu mai se repetă, cu toate că au spus “până la sfârşit!”. Epilogul scurt din carte e anunţat printr-un insert, iar Daniel Radcliffe, protagonistul, arată foarte bine matur.

Filmul e un tur de forţă. Că vă place la nebunie sau mai puţin, nu e aşa important. Nu vă grăbiţi să plecaţi! Mai adăstaţi o clipă şi lăsaţi genericul să curgă. Gândiţi-vă că acum e ultima dată când mai auziţi frumoasa şi celebra temă a seriei. Mai acordaţi-vă puţin timp, ca să puteţi să vă luaţi rămas-bun cum trebuie.

Mine Vaganti

Regizorul, Ferzan Ozpetek, încă de la “Baia turcească” realizat acasă, în Turcia, a fost premiat. Poveştile lui ating mereu tema homosexualităţii (el fiind declarat gay), demers mai mult sau mai puţin de propagandă. Subiecte delicate, prezentate cu mult umor şi o tandreţe aparte. Reuşitele “Viaţa secretă”, senzualele “Fereastra de vizavi” şi “Saturn în opoziţie” (ultimele două arătate publicului român la diferite festivaluri) sunt dovezile cele mai bune. Mult mai discrete şi fără dramatismul poveştilor lui Almodovar.

Şi, pentru că mereu se spune că e bine să vorbeşti/să scrii/ să filmezi despre ce ştii, regizorul ne oferă şi de data aceasta o poveste despre o familie tradiţională – aici italiană, burgheză, patroana unei fabrici de paste. Filmul este dedicat tatălui său, aşa că părintele homofob din subiect poate că este şi o schiţă reală. Totul începe cu o masă la care fiul cel mare, cel care a rămas cuminte acasă şi a avut până la 30 de ani grijă de fabrică, mărturiseşte că e gay. Şi de aici povestea se ramifică şi devine şi mai comică.

De când nu aţi văzut un film italian, cu limba aceasta frumoasă şi cântată, plină de gesturi şi mimică? Nu e un Tornatore, dar are mult din plasticitatea şi lumina de la acesta. Un film tipic italian, regizat de un turc, apăsat, cu toate stereotipurile şi clişeele posibile legate de ţară şi de comunitatea gay. Avem familia unită, casa, tatăl familiei şi matriarhatul bunicii, pastele, vinul, mâncarea afrodisiacă şi plăcută ca şi sexul, cafeaua, vorbăria şi gălăgia, fiorul liric tipic, latin-loverul şi mândria macho, femei frumoase, orăşelul mic de provincie unde toată lumea ştie pe toată lumea, copiii sub fustele familiei, moda, sportul, distracţia şi lejeritatea de a fi. Plus din cealaltă tabără gesturile în volute, vocea care urcă în acute comice, dansul, fascinaţia pentru modă, pasiunea şi mult sex. Vedeţi? Nu a fost uitat mai nimic. Totul e aici înghesuit în acest film mititel, dar savuros. Felul cum înlănţuie regizorul scenele, cu (auto)ironie şi mărturisiri care încep nostim şi se termină dramatic cu nod în gât, farmecă.

Aparent un discurs simplu – doi fraţi, o singură posibilă ieşire din dulap, familia speriată nu atât de declararea altei orientări sexuale, cât de ce va zice lumea despre ea, fratele mai mic student la Roma care simte că are datoria să nu facă tatălui şi mai mult rău. Un film cu actori foarte, foarte frumoşi, cu camera pusă aproape de chipuri, cu replici la care râzi des şi larg. Şi pe acest fir roşu regizorul lipeşte o a doua poveste despre adevărata rebelă a familiei, bunica (Ilaria Occhini pe care o ştiţi din “Mar Nero”, strănepoata lui Giovanni Papini, absolut minunată). Filmul e rotund, începe şi se termină cu nunta acestei femei puternice. Încă o vară a mărturisirilor.

Şi chiar dacă secretul declarat al lui Antonio (Alessandro Preziosi, un actor mai mult de tv) este şi nu prea o ieşire

la lumină după ce s-a ascuns toată viaţa – pentru că vine imediat după ce fratele Tommaso tocmai i-a spus că el e gay şi că nu vrea să lucreze în fabrica familiei – şi e mai mult un act de rebeliune, o fugă de responsabilităţi, acesta este doar un pretext pentru căutarea care contează, cea a protagonistului, a fratelui mai mic, Tommaso. Riccardo Scamarcio, la fel de frumos ca în “Fratele meu e singur la părinţi” şi din drama lui Costa-Gavras, “Paradis în direct”, cu aerul lui blocat, îşi construieşte rolul din câteva tăceri. Privirile lui, destul de ambigue, mai ales când o priveşte cu încântare pe tânăra cu care trebuie să colaboreze la pastele familiei, Alba (Nicole Grimando, ce prezenţă!) sunt la fel reuşite ca replicile comice ale grupului gay.

Căci în casa familiei aterizează un grup de patru băieţi veseli. Ei, în salon, faţă în faţă cu familia desfăşurată, sau cântând în apă disco pe Baccara “Sorry, I’m a Lady” sunt de un haz nebun. Însă momentul cel mai stânjenitor este exact cel explicit homoerotic. Sărutul iubiţilor regăsiţi, chiar dacă necesar în poveste, e greu de privit.

Filmul mai are o mătuşă care tânjeşte şi strigă în noapte mereu “Hoţii”, cum striga bunicul că vrea o femeie cocoţat în copac, la Fellini, problema că familia nu a ştiut, nu a bănuit, nu a văzut nimic, niciun gest la fii, o cameră care dansează în jurul mesei mereu, oprindu-se în dreptul fiecărui chip, într-un travelling circular foarte frumos, un carusel al deciziilor. Şi, deloc în ultimul rând o muzică excelentă, cu “50mila” a Ninei Zilli, “Una notte a Napoli” şi, mai ales, splendissima melodie de final, în turcă, “Kutlama” cântată de Sezen Aksu cu o voce care sună ca a Amaliei Rodrigues.

Un film despre alegeri – Ce alegi? Cum alegi să fii? – şi despre adevărul care doare, dar trebuie spus.

Bunica se fardează în oglindă şi crezi că se pregăteşte să iasă, să plece şi chiar asta face. Masa ei e ticsită de dulciuri, de tarte, de prăjituri cu cremă şi torturi. Şi urmează o scenă lirică, picul acela de fantastic care dă mereu bine şi umple inima de speranţă.

Iar scena de final este una dintre cele mai frumoase, mai lirice, mai plastice şi mai reuşite pe care le-am văzut în ultimul timp. Cuvintele nepotului curg, trecutul se împleteşte cu prezentul într-un tot armonios. Oricât de supărat ai fi, oricâte prostii ai fi făcut, familia – mai ales la înmormântare – rămâne unită şi singura care contează. Şi durerea face ca celălalte lucruri mici să nu mai conteze. Acceptarea vine pas după pas. Şi regizorul aduce pe lângă cortegiul care merge pe străduţa îngustă pe moarta în rochie de mireasă, ca la început. Şi la nunta ei încep să danseze cei din trecut şi cei de acum, de la înmormântare. Foarte, foarte frumos cadru.

Nu plecaţi – pe genericul de final, muzică şi splendide imagini. Regizorul ştie pe pielea lui, căci a reuşit chestia asta. Viaţa şi trecerea prin ea, cu de toate, poate fi sublimată în artă. Cuvântul rămâne. Cuvântul vindecă.

Frumuseţea vieţii

Un film de Mike Leigh nu se ratează. Deloc confortabile, poveştile lui, realiste şi cu filon social (unele din filmele româneşti din “Noul Val” aduc ca stil cu ale lui) sunt foarte interesante, ticsite de detalii psihologice. Mici fapte de viaţă, cu cele mai emoţionante scene, jumătate plâns-jumătate surâs, cu personaje de un patetism cosmic, de care nu sunt conştiente. Şi, chiar dacă străbat cele mai cumplite tranşee şi deşerturi umane, în final reuşesc mereu să rămână în picioare. Ce lecţie de viaţă poate să fie mai fabuloasă decât atât? Să ştii şi să înţelegi că oricât de grea şi de insuportabilă pare la un moment dat viaţa, aparent fără speranţă de ieşire din impas, trebuie să ai răbdare că se va rezolva. Fără sinucidere, fără deraieri, fără prostii. Sigur, cu grele depresii, cu plâns din belşug şi din nimic, comunicând, dacă ai norocul să ai cu cine. Filmul de faţă, “Un an din viaţă/Another Year”, din acest punct de vedere, este unul glorios, cel mai luminos din filmografia regizorului britanic, la ani lumină de sfâşietorul “Totul sau nimic”, cu mult mai multă surdină decât acesta.

Interesat mereu de personaje din a doua parte a vieţii, Leigh ne propune acum un cuplu de vârsta a treia. Nicicând bătrâneţea nu a fost mai blândă, soţii arătaţi mai uniţi, încă îndrăgostiţi ca aici. Cuplul format din foarte înţelegătorii Tom (Jim Broadbent cu barbă, foarte plăcut), inginer geolog, şi Gerri (Ruth Sheen într-un rol deloc uşor cum pare), psiholog, reprezintă normalitatea cu literă mare. Cei doi, buni prieteni, se completează perfect, ajutaţi de umorul lor blând. Rutina traiului în comun nu e o corvoadă, un supliciu impus. Şi nu e nevoie de scene de nuditate sau de tuns în baie, ca să înţelegi că totul merge ca uns, că se respectă. Filmul e plin de detalii de mic cotidian şi toate au o pace a lor, viaţa cu tot ce are ea normal văzută din unghiul ei luminos, împăcat, frumos. Nu e vorba de o familie disfuncţională cum am tot văzut la ştiri sau în alte drame. Trecerea şi petrecerea vieţii are loc lin, în ritmul plăcut al rotirii anotimpurilor anului. Umorul e blând, deloc sarcastic, cei doi se înţeleg din privirile amuzate. Acceptarea bătrâneţii fără pic de durere, fără lacrimi. “Curând vom face şi noi parte din istorie”. Ce frumos!

Filmul este împărţit în patru părţi, patru inserturi care anunţă anotimpul. Se începe cu primăvara şi, pe măsură ce anul îmbătrâneşte şi el şi legumele din grădină se coc, se ajunge la plinătatea inimii. În toamnă fiul îşi găseşte pereche, prilej ca părinţii să răsufle uşuraţi că îşi văd copilul realizat şi împlinit, iar în iarnă se iese din scena vieţii. Nu, nu vă temeţi, regizorul îşi iubeşte personajele şi nu le sacrifică. Aparent nimic important nu are loc în acest an. Cea care dispare este soţia fratelui lui Tom, soţul protagonist.

Aceeaşi echipă veche, regizor-operator, bine rodată după atâtea filme împreună, îmbogăţeşte povestea şi retina noastră arătându-ne personajele fiecare la serviciu, acasă, la masă sau în pat, cu prietenii, dar, mai ales, în supapa lor de fericire, în grădina la care muncesc în fiecare week-end cu drag. Un lot de pământ la marginea Londrei, pe care cei doi seamănă, plantează, culeg, admiră legume. O lecţie de viaţă. Genul de butelie cu oxigen pe care ar trebui să o avem toţi. Bucuria, liniştea muncii, dulcea şi vesela oboseală de după cu sentimentul lucrului bine făcut, teminat la timp, a minunilor care cresc din mâinile tale, lecţiile naturii, bucurie pură. Soarele printre frunze, vântul făcând să sune totul ca o muzică discretă, câţiva maci, roşii culese din vrej, ploaia după care toate aromele pământului irup şi totul creşte mai verde ca ieri. De la crudul primăverii, la lumina portocaloasă a verii, aburul arderii frunzelor din toamnă până la tonurile verzui, închise, sticloase, ale iernii, când se curăţă şi totul trebuie învelit. Un an din viaţă, cu mii de gesturi, munca zilnică, bucuriile împărtăşite cu cel de alături.

Camera mereu fixă, foarte aproape de chipuri, o construcţie clasică cu câmp/contracâmp, fără şmecherii sau mişcări savante şi această rutină, standard, lentoarea, timpul real place aici foarte mult.

Dar, tocmai pentru că este un film de Mike Leigh, povestea adună în jurul celor doi alte personaje în derivă, care se bălăcesc în deznădejdea lor. Filmul începe cu Janet (Imelda Staunton foarte bună în rolişorul ei) scufundată în depresie. Prietenul lui Tom, Ken, acum singur şi supraponderal (aproape un leit-motiv la Leigh) îşi plânge

nefericirea la ei pe peluză şi regretă timpul scurs (“Pub-urile sunt pline de tineri gălăgioşi”), fratele lui Tom e blocat, aproape zidit în sine (foarte frumoasă scena când i se face valiza şi el stă interzis fără reacţie, golit de gânduri şi sentimente după înmormântare. Cum poţi să fii altfel?). Şi mai este Mary (Lesley Manville excepţională!), câinele de pripas al filmului, colega lui Gerri de serviciu, o secretară năucă care nu ştie să îmbătrânească, mereu în căutarea unui bărbat salvator. Mary care vine mereu acasă la cei doi, la masă – nu ştie să gătească -, primită mereu cu drag, fără ochi daţi peste cap sau comentarii răutăcioase, chiar şi atunci când ea bea prea mult şi doarme la ei. Contrapunct la normalitatea celor doi, cea singură, fără soţ sau copii, ratata, irosindu-se, vorbăreaţă, fragilă, mereu stânjenită, cu privirile ei de câine bătut, cea care se aciuează la ei, încercând să-şi vindece golul din viaţă şi să se încălzească în căminul lor cu de toate. Fiecare cu nefericirea lui, de care nu vorbeşte (doar e un film britanic, nu?), nu poate să o cuprindă în cuvinte şi nici nu se face. Monosilabici sau rătăcită printre chestii inutile şi superficiale. Atâta singurătate, “cadavre vii” care mimează că trăiesc, într-un oraş plin de oameni la care nu pot să apeleze. Privirea goală, cu înţelegerea faptului că viaţa asta au pierdut-o. Strigăte stinse de disperare “e bine să ai cu cine să vorbeşti!”

Un an din viaţa lor în care nu se întâmplă aparent nimic important şi, totuşi, se întâmplă atâtea. Se nasc copii, apar cupluri noi, persoanele care stau pe capul tău şi îţi umplu sâmbetele ajung să dezamăgească, se răcesc prietenii, se asistă la o înmormântare în familie, când rude certate se adună. Vedeţi? Nimic nou. Contează însă să vedeţi CUM are loc acest nimic nou.

Şi, înainte de Crăciun, toţi împreună la masă, noi şi vechi, discută, deapănă amintiri. Şi camera rămâne pe chipul umil al lui Mary, şi e şi ea implicată cu delicateţe în discuţie. Are un zâmbet timid şi trist, bucurându-se, totuşi, chiar şi aşa, că sunt acolo împreună.
Viaţa merge mai departe.

Optimus! Optimus!

În afară de Harry Potter, care e altceva, cel mai aşteptat film al verii, acesta din franciza cu roboţi, nu dezamăgeşte nici fanii seriei, nici pe cei mai cârcotaşi. Regizorul Michael Bay, tatăl trilogiei şi al altor superfilme de acţiune (vezi “The Rock/Fortăreaţa” sau “Armageddon”) aduce publicului SF-ul perfect, perfect în 3D, plin, plin de efecte şi de bune sentimente.

Transformers 3, partea finală a seriei după celebrele benzi desenate despre maşini care se pot tranforma în roboţi uriaşi nu te lasă să respiri. Aşa cum am văzut şi în alte blockbustere (“Step Up 3″, “Fast Five”), se poartă ideea de a-i aduna pe toţi din toată seria la final. Fanii vor jubila să-i vadă iar pe Josh Duhamel – căpitanul (aici colonelul) Lennox, pe John Turturro – ex-agent Simmons. Avem şi armata, puşcaşii marini, coloanele de maşini care se transformă sau care sunt distruse în explozii. Autoboţii buni şi Decepticonii răi luptă iar pentru supremaţie, în cea mai furibundă bătălie pe care a văzut-o ecranul. Realizat din punct de vedere tehnic impecabil, filmul strânge o echipă cu ce are mai bun industria filmului, cei mai buni meseriaşi de la Hollywood de la montaj, efecte vizuale şi sonore (excelent montajul sonor!). Şi, pentru că sunt cam aceeaşi ca în trecut (regizor, scenarişti, compozitor, mare parte din actori şi voci), există unitate de stil.

Rotund, începând şi terminându-se cu vocea din off a lui Optimus (acelaşi Peter Cullen din toată seria, cu tonul său profund), filmul acesta costisitor şi ticsit de detalii, cu cascadorii originale, pedalează ca nimeni altul pe latura sensibilă a americanilor, pe sentimentele lor profund patriotice. 3 porneşte de la ideea că primul echipaj uman care a păşit pe Lună – cei din Apollo 11 – ar fi descoperit ceva extraterestru.  În pregeneric avem scene cu NASA, cu Kennedy (fimări de arhivă dar şi reconstituite în genul “JFK”). Avem iar conflictul americani-ruşi, ca în atâtea alte filme în ultimul timp (ce-o fi această obsesie?). Apare în cadru însuşi Buzz Aldrin, legendarul cosmonaut, pilotul din această primă misiune, cel care a păşit al doilea pe satelit, după Neil Armstrong. Există de asemenea Memorialul lui Lincoln cu Megatron care distruge dur statuia şi se aşează el pe scaun, ca metaforă că locuitorii Terrei şi-au pierdut libertatea (preşedintele fiind cel care s-a opus sclaviei). Piaţa cea mai sacră, mai important istoric pentru americani, din Washington D.C. O mazilire a autoboţilor pe altă planetă (cu momentul liric de rigoare) cu o navă care explodează ca Challenger în 1986. Optimus, în culori albastre-roşu, de steag american, eroul perfect, exact ca Superman şi Spiderman. Plus o scenă de mare forţă dramatică şi plastică cu distrugerea unui zgârie-nor, frânt de explozii, rapel clar la 11 Septembrie. Şi deloc în ultimul rând un omagiu cum nu s-a mai văzut, cel mai dark şi sumbru, dar strălucit, oraşului Chicago, cu filmări cu detalii de acoperişuri şi vârfuri de zgârie-nori. Chiar şi distrus şi bombardat, cu clădiri oblic tăiate (gen “2012″), oraşul e oferit ca o bijuterie. O reverenţă unui oraş minunat, inclusiv întemeietorilor, filmări în faţa statuii cu George Washington, Robert Morris, Hyam Salomon. Ia uitaţi-vă câte repere, câte detalii de care să fii mândru, să merite să le aperi! Fantastică această industrie a filmului creată de şi aproape în totalitate pentru americani.

Poate tocmai din cauza acestui suflu patriotic care străbate filmul cu putere Turbo, regizorul nu a vrut să rateze nimic. 200% acţiune, dar tone de clişee. Foarte multe scene splendide, dar asemănătoare cu “Star Wars”, “Al 5-ea element” – “our final hope”. Megatron sleit ca Voldemort, Sentinel într-o răsturnare de situaţie ca Saruman în LOTR, roboţii cu ochi albaştri, o jucărie ca în trecut, un iepuraş ca la “Con Air”, un garaj ca al lui Bond, muzică care aduce pe alocuri cu cea din “Ultimul samurai” şi “Inception”, o rupere de bloc de birouri şi oamenii alunecând în hău ca la “Titanic”, cerul acoperit de nave extraterestre pântecoase din care atârnă tentacule ca în “Aeon Flux” şi “Războiul Lumilor”, oameni care se agită în stradă şi ţipă, maşini la atac ca în “Mad Max”, Shockwave cu faţa cu colţi care tremură ca în “Predator”. Tone de clişee care liniştesc şi dau spectatorului o stare de confort.

Dar chiar şi aşa, filmul se urmăreşte cu sufletul la gură. Clişeele sunt rapid recunoscute, dar nu rămâi agăţat de ele. Montajul de mare artă şi fineţe, la jumătate de fotogramă, cu filmări în ralenti care accentuează efectul dramatic al luptelor, te face atent la detalii.

“Transformers 3″ vine cu multe noutăţi. În primul rând are foarte mult, neaşteptat de mult umor. Multe replici scânteietoare, contrapunct de relaxare la calupul compact al acţiunii. Sam la interviurile de angajare sau cicălit de

părinţi, foarte nostim. Turturro şi Malkovich în roluri parodice, delicioşi. Apoi prezenţa frumuşelului şi decorativului Patrick Dempsey, pentru prima dată în rol de acţiune şi negativ, un plus. Roboţii (răi mai ales) au aspect animalier, iar ceilalţi au fost remasteraţi, transformându-se în maşini mai noi. Acum sunt redaţi mai realist, mai uman. Aşa se face că scuipă scântei când vorbesc mai agitat sau vopseaua maşinii ţâşneşte la lovituri în jeturi de sânge, efect mult mai dramatic. Sentinel Prime e mai vechi decât Optimus, aşa că are barbă. Cei doi mega-roboţi cu nume roman se luptă ca nişte gladiatori cu sabie şi scut. Bumblebee, maşina-autobot a lui Sam, personajul salvator uman, are un rol mai important, se maturizează şi devine şi el erou. Cybertron, planeta roboţilor inteligenţi, arată aici imperial, cu structurile sale de fagure metalic, detalii arhitectonice care încântă ochiul. Filmul aduce un servitor al lui Megatron, Shockwave, într-o halucinantă desfăşurare de forţe. El ca robot nu e cine ştie ce, dar ca spirală de fier, ca un şarpe de mare imens cu freze şi cuţite, care se urcă pe clădiri cu tentacule de calamar uriaş face toţi banii. Lui îi datorează filmul cea mai dură scenă, când retează un bloc de birouri de sticlă de la mijloc. Corpul robotului contorsionat într-o viscerală maree metalică întrece în plasticitate creaturile imaginate de H.R. Giger în “Specii”. De-ar fi fost numai el în câteva scene şi filmul tot ar fi trebuit să fie văzut. Excelentă scena cu soldaţii care se aruncă din elicoptere şi par veveriţe zburătoare (cu camere de filmat montate pe căşti, ca să simţi zborul, plonjarea mai abitir!). şi am lăsat la urmă noutatea-noutăţilor. În partea a treia nu mai apare ca iubită Megan Fox. A fost înlocuită cu mult mai tânăra şi mai frumoasa Rosie Huntington-Whiteley, fost model la Victoria’s Secret, care e atât de sexy, încât fură filmul. Ea intră în poveste şi în cadru cu fundul, expunându-şi din spate picioarele perfecte, cucerind astfel public de ambele sexe.

Cadrele sunt mereu ticsite, cu avalanşă de detalii, multe scene impresionante, o morală cinică – vechiul trebuie distrus, tinerii câştigă.

Nu vă grăbiţi să plecaţi. Există şi un P.S. comic pe genericul de final. Acesta este sfârşitul trilogiei şi e puţin probabil să mai existe vreo continuare. Aşa că mergeţi să-l aplaudaţi pe Optimus ca într-o arenă modernă. Sau măcar ca la wrestling.

Ice, Ice, Baby!

Mr. Popper a crescut agăţat de staţia prin care tatăl mereu absent îi comunica locul ultimei lui aventuri. Însă ultimul cadou îi va schimba viaţa, îl va trezi din plafonare şi îi va da un restart. Mergeţi să îl vedeţi pe Jim Carrey cu casa luată în stăpânire de cele mai nostime animale de companie. Acestea vă vor înveseli. Cu mic şi mare vă veţi trezi râzând de năstruşniciile lor.

Noua premieră a lui Jim Carrey, “Pinguinii domnului Popper“,  nu este o comedie descreierată la care să râdeţi tot timpul, în niciun caz “Marea mahmureală” (cu toate că există şi aici glumiţe de toaletă mai mult sau mai puţin necesare). Este un film pentru toată familia, cu multe părţi lirice şi cu replici nostime rostite, în mod ciudat, de ceilalţi din jurul actorului-vedetă. Acesta face cu generozitate un pas în spate, actorul de cauciuc cu care ne-am obişnuit e mai sobru, are ceva riduri în plus, depresii şi un divorţ la activ, dar mult mai multă umanitate şi căldură decât până acum.

Tuturor celor din jur le este dat să rostească replici hazoase, cu poantă. Însă, dacă e să căutăm o vedetă nouă, atunci, cu siguranţă, filmul place graţie celor 6 păsări cu mersul şi gâgâitul lor caraghios. Pinguinii domnului Popper (care are o asistentă spirt pe nume Pippi – vedeţi câte p-uri?) nici nu ştii dacă sunt reali sau digitalizaţi, sau şi şi. Asta nici nu contează la urma urmei, căci îi urmăreşti cu reală plăcere. Fiecare are meteahna lui. Unul zbiară, unul emană mirosuri pestilenţiale când te aştepţi mai puţin, iar altul nimereşte cu avânt absolut orice în drum. Ei sunt simpaticii filmului, cu ochii lor ca nişte bobiţe de piper.

Mark Waters, regizorul acestei pelicule populiste cu aer de sau chiar omagiu la filmele lui Frank Capra din anii ’40 cu James Stewart – Carrey îl imită foarte bine! – ştie cum să creeze momentele de comedie. Stau dovadă reuşitele “500 de zile cu Summer” şi “Fantomele fostelor iubite”. Aşa că avem destule scene originale la care se râde tare, într-o înlănţuire clasică. Poate că vina că filmul se înmoaie când şi când este a scenariştilor, prea mulţi, prea multe idei, prea multe mâini.

Desigur, dacă vă este greu să intraţi în convenţia filmului, povestea bogătaşului care dă cu piciorul la tot, la

carieră şi la job, ca să îşi urmeze inima, e puţin credibilă şi poate plictisitoare în liniaritatea sa. Totul e să priviţi fără să puneţi întrebări în timpul filmului. Şi atunci basmul acesta modern va fi numai bun pentru situaţii de criză, exact ca filmele lui Capra în şi după război. Să vă bucuraţi de pinguinii drăgălaşi puşi în situaţii inedite şi – ce întâlnire plăcută şi frumoasă surpriză – de prezenţa Carlei Gugino, soţia din film, pusă optim în valoare aici.

Nu există un reporter sau o scenă din sala de tribunal, dar Mr. Popper poate să fie asemănat cu Mr. Deeds. Este la fel de cumsecade, de naiv şi de încrezător în forţele binelui. E interesant să urmăriţi povestea unui om, chiar şi aşa uşor pastişată după unele din altă epocă, care evoluează de la cinicul şi foarte comicul ca efect în film (dramatic în realitate) “Luni! Slavă Domnului” la grija gingaşă de lângă ultimul ou neeclozat.

Filmul este un tribut cinema-lui, tipic american, cu manieră tandră. Căci pe lângă trimiterile la Capra, există o foarte nostimă reverenţă maestrului Chaplin, pinguinii stând fascinaţi lipiţi de ecranul unde se derulează imagini din capodopera sa din 1925, “Goana după aur”. Şi, desigur, aşa cum sunt aproape toate comediile romantice, căci da, acesta este şi aşa ceva, este şi o declaraţie faţă de un oraş anume. Aici New York, cu Muzeul Guggenheim, cu patinoarul din Rockefeller Center, cu bulevardele şi casele lui.

Nu pot încheia fără să pomenesc de inepuizabila Angela Lansbury, cea care – da, şi ea foarte bogată – îi cedează protagonistului exact ce are el nevoie ca să să se simtă împlinit.
O prezenţă mereu cuceritoare.

Cu filon şi final ecologic şi de gândire pozitivă cu scopul de a-ţi urma inima, filmul nu e memorabil, dar face foarte bine sufletului. Copiii râd în sală şi morala îţi dă impulsul să mergi mai departe. Cu sau fără pinguini. Păi asta e şi ceea ce trebuie.